Când propriul tău copil te uită: Mărturia unei mame și soacre

— Radu, te rog, răspunde-mi! Am nevoie doar să știu că ești bine… vocea mea răsună în bucătăria pustie, în timp ce telefonul sună în gol pentru a treia oară în dimineața asta. Mă uit la poza lui de pe perete — avea șapte ani atunci, cu obrajii rumeni și ochii aceia mari, albaștri, care mă priveau cu atâta încredere. Acum are treizeci și cinci și nu-mi mai răspunde la telefon.

Mă numesc Elena și am șaizeci și doi de ani. Sunt văduvă de aproape un deceniu. De când a murit Petru, soțul meu, Radu a fost tot ce mi-a rămas. Am muncit o viață întreagă ca să-i fie lui bine: am fost educatoare la grădinița din sat, am crescut copii străini cu răbdare și dragoste, dar pe al meu nu mai știu cum să-l țin aproape.

Totul s-a schimbat când a apărut Irina. O fată frumoasă, deșteaptă, venită din oraș — altfel decât noi, cei din sat. La început am încercat să o primesc cu brațele deschise. Îmi amintesc prima cină împreună: „Irina, să știi că la noi se mănâncă sarmale cu smântână!” am spus veselă. Ea a zâmbit politicos: „Eu nu prea mănânc carne, doamnă Elena.” Am simțit atunci o ușoară răceală, dar am trecut peste.

Cu timpul, însă, lucrurile au devenit tot mai dificile. Irina părea mereu grăbită, mereu cu ochii pe ceas sau pe telefon. Când veneau pe la mine — din ce în ce mai rar — stătea retrasă, vorbea puțin și nu se implica în discuțiile noastre. Odată am auzit-o spunându-i lui Radu în șoaptă: „Hai să plecăm, nu mă simt bine aici.”

Am încercat să nu pun la suflet. Dar apoi au început să apară conflictele mărunte: ba că nu-i place cum gătesc, ba că îi dau prea multe sfaturi despre copil — nepotul meu, Vlad. Când s-a născut Vlad, am crezut că totul se va schimba. Că voi fi din nou importantă pentru ei. Dar Irina nu m-a lăsat să-l țin în brațe decât rar și doar sub privirea ei atentă.

— Mamă, Irina vrea să facem lucrurile altfel… mi-a spus Radu într-o zi.
— Cum adică altfel? Eu doar vreau să vă ajut!
— Știu, dar… ea zice că te bagi prea mult.

Am simțit cum mi se strânge inima. Eu? Să mă bag prea mult? Nu făceam decât să le dau din experiența mea! Dar de atunci, vizitele s-au rărit și mai mult. Mesajele au devenit scurte și reci: „Suntem ocupați.” „Vlad e răcit.” „Poate altă dată.”

În Ajunul Crăciunului trecut am pregătit cozonaci și sarmale ca pe vremuri. Am pus masa pentru patru persoane — eu, Radu, Irina și Vlad. Am așteptat până târziu în noapte. La un moment dat am primit un mesaj: „Nu mai ajungem azi. Vlad are febră.” Am plâns singură la masa plină.

Vecina mea, tanti Maria, m-a întrebat într-o zi:
— Ce faci, Eleno? Nu te mai vizitează băiatul?
— Nu prea… sunt ocupați.
— Of, dragă… așa-s tinerii azi. Uită de părinți.

Dar eu nu pot să uit. În fiecare zi mă gândesc dacă am greșit undeva. Poate am fost prea insistentă? Poate n-am știut să-i las spațiu Irinei? Sau poate Radu s-a schimbat pur și simplu?

Într-o duminică am prins curaj și m-am dus neanunțată la ei. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Irina mi-a deschis cu un zâmbet forțat:
— Bună ziua… nu ne-ai sunat înainte.
— Am vrut doar să-l văd pe Vlad.
— Doarme acum… poate data viitoare.

Radu a apărut în spatele ei, evitându-mi privirea.
— Mamă, nu e momentul potrivit…

Am plecat cu sufletul sfâșiat. Pe drum spre casă m-am oprit pe bancă în parc și am plâns ca un copil. M-am simțit inutilă, abandonată de propriul meu fiu.

Sunt zile când mă gândesc să nu le mai scriu deloc. Să văd dacă le pasă. Dar apoi mă mustră conștiința: dacă Vlad are nevoie de mine? Dacă Radu chiar e prea ocupat și nu-și dă seama cât mă doare?

Am început să merg la biserică mai des. Mă rog pentru sănătatea lor și pentru împăcare. Preotul mi-a spus:
— Iartă-i, Eleno! Tinerii au alte valori acum. Dar dragostea de mamă nu moare niciodată.

Uneori mă sună Vlad pe video — are cinci ani acum și îmi arată jucăriile lui preferate:
— Bunico, când vii la mine?
— Când o să mă lase mami și tati…

Mă doare fiecare cuvânt nerostit dintre mine și Radu. Mi-e dor de el ca de aer. Mi-e dor să fim o familie.

Poate că vina e împărțită. Poate că Irina simte că îi invadez spațiul sau că nu o accept destul. Poate că Radu nu știe cum să fie între două femei importante din viața lui.

Dar oare chiar trebuie ca o mamă să fie dată la o parte când copilul ei își face propria familie? Oare dragostea pentru copilul tău devine o povară pentru el?

Stau acum la fereastră și privesc strada pustie. Mă întreb dacă într-o zi Radu va veni singur la mine și-mi va spune: „Mamă, mi-a fost dor de tine.”

Sau poate va fi prea târziu?

Voi ce credeți? Unde se rupe firul între generații? Și cum putem repara ceea ce pare iremediabil?