Când sângele nu e mai gros decât betonul: povestea unui apartament și a unei familii destrămate

— Nu pot să cred că ai ajuns să ne întorci spatele, Irina! Ți-am dat totul, iar acum, când fratele tău are nevoie, tu te gândești doar la tine?
Vocea mamei răsuna în receptor, spartă de suspine. Mă uitam la telefon cu mâinile tremurânde, încercând să-mi adun gândurile. Era trecut de ora opt seara, iar blocul vechi din cartierul Titan era scufundat în liniște. Doar inima mea bătea asurzitor.

Nu trecuseră decât trei luni de când primisem apartamentul bunicii, după ani de griji și nopți pierdute la căpătâiul ei. Îl renovasem cu mâinile mele, fiecare perete purta urmele efortului meu. Pentru mine, era mai mult decât niște camere cu mobilă veche — era dovada că pot construi ceva al meu, după o viață în care am fost mereu „fata cea bună” care cedează.

Dar pentru familia mea, apartamentul devenise altceva: o miză. Și totul a început cu o cină aparent banală, la care fratele meu, Vlad, a venit cu soția lui, Ramona.

— Irina, știi că noi stăm cu chirie și ne e greu… Poate ai putea să ne lași apartamentul tău pentru o vreme. Doar până ne punem pe picioare, a spus Ramona, zâmbind forțat.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad nu spunea nimic, doar se uita în farfurie. Mama și tata schimbau priviri complice. Am încercat să mă eschivez:

— Ramona, știi că abia am terminat renovarea. E primul loc pe care-l simt al meu…

— Da, dar Vlad e fratele tău! Familia trebuie să se ajute! a intervenit mama.

Am plecat devreme în seara aceea, cu un nod în gât. În zilele următoare, telefoanele au început să curgă: mama plângând, tata ridicând tonul, Vlad evitând orice discuție directă. Ramona îmi trimitea mesaje pasiv-agresive: „Sper că nu uiți cine te-a ajutat când ai avut nevoie.”

Adevărul era că Vlad mă ajutase când eram mică — mă apăra de copiii răi din cartier. Dar acum? Acum părea că nu mai suntem frați, ci adversari într-o luptă pentru un acoperiș.

Într-o seară, mama m-a sunat din nou. Plângea atât de tare încât abia o înțelegeam:

— Irina, te rog… Nu vezi că Vlad nu mai poate? Ramona e însărcinată! Cum poți fi atât de egoistă?

Am simțit cum tot ce construisem în mine — curajul, independența — începea să se clatine. M-am dus la ei acasă să discutăm față în față.

— Vlad, tu ce vrei? am întrebat direct.

El a ridicat din umeri:

— Nu vreau să ne certăm. Dar Ramona are dreptate… Tu ai deja tot ce-ți trebuie. Noi avem nevoie de un început.

M-am uitat la Ramona. Ochii ei erau reci.

— Știi ce? Dacă nu vrei să ne ajuți, spune direct. Dar să nu te miri dacă rămâi singură.

Am plecat fără să mai spun nimic. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru familie: cum am renunțat la facultatea din Cluj ca să rămân aproape de ai mei când tata s-a îmbolnăvit; cum am muncit două joburi ca să plătesc datoriile lor; cum am fost mereu „fata bună”.

A doua zi am primit un mesaj de la mama: „Nu mai veni pe la noi până nu te gândești bine ce fel de om vrei să fii.”

Au urmat săptămâni de tăcere. Mergeam la serviciu ca un robot și mă întorceam într-un apartament care nu mai avea miros de acasă. Prietena mea cea mai bună, Cristina, încerca să mă încurajeze:

— Irina, nu ești egoistă! Ai dreptul la viața ta! Dacă le dai apartamentul acum, niciodată nu vei fi respectată.

Dar vocea mamei îmi răsuna mereu în minte: „Familia trebuie să se ajute.”

Într-o duminică dimineață am primit vizita neașteptată a tatălui meu. Era obosit și îmbătrânit peste noapte.

— Irina… Poate că n-am fost cel mai bun tată. Dar nu vreau să văd familia asta destrămată din cauza unui apartament. Poate ar trebui să vorbiți ca frații…

L-am privit cu lacrimi în ochi:

— Tata, eu am obosit să fiu mereu cea care cedează. De data asta vreau să aleg pentru mine.

A plecat fără să spună nimic. După vizita lui, Vlad mi-a scris un mesaj scurt: „Îmi pare rău că s-a ajuns aici.” Atât.

Au trecut luni de zile până când am avut curajul să merg din nou acasă la părinți. Mama m-a întâmpinat rece:

— Ai ales apartamentul în locul familiei.

Am vrut să-i spun că nu e vorba despre patru pereți, ci despre respect și limite. Dar n-am mai avut putere.

Astăzi stau pe balconul apartamentului meu și privesc luminile orașului. Încerc să-mi găsesc liniștea printre amintiri și regrete. Oare chiar sunt egoistă dacă vreau ceva doar pentru mine? Sau uneori trebuie să alegem între familie și propria demnitate?