Când sângele nu e totul: Povestea unei mame între iubire și teamă

— Nu pot, Maria! Nu pot să-l primesc pe Radu în casa mea! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce fiica mea își strângea la piept fetița, încercând să-și ascundă lacrimile. Era seară, iar lumina slabă din bucătărie făcea umbre lungi pe pereți. Simțeam cum inima îmi bate nebunește, ca și cum ar vrea să-mi spargă pieptul.

Maria m-a privit cu ochii mari, umezi, încercând să găsească o urmă de înțelegere pe chipul meu. — Mamă, nu avem unde să mergem. Te rog… Nu pentru mine, pentru Ilinca. E copilul tău, e nepoata ta. Radu… s-a schimbat. Nu mai e omul care te-a rănit atunci.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Radu, ginerele meu, bărbatul care mi-a făcut fata să plângă de atâtea ori, care a ridicat vocea și uneori mâna, care a adus neliniște și teamă în casa lor. Cum aș putea să-l primesc sub acoperișul meu? Cum să risc liniștea pe care am construit-o cu greu după ce soțul meu a murit?

— Maria, nu pot să uit ce s-a întâmplat. Știi bine că nu e doar o ceartă între voi. Am văzut vânătăile tale, am auzit țipetele prin telefon. Nu pot să-l iert. Nu pot să-l văd aici, la masa mea, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Maria a oftat adânc și s-a așezat pe scaun, cu Ilinca în brațe. Fetița se juca absent cu o păpușă veche, fără să înțeleagă furtuna din jurul ei. — Mamă, dacă nu ne primești pe toți trei, atunci… atunci nu pot veni nici eu. Nu pot să-mi las bărbatul pe drumuri, oricât de greu ar fi fost între noi.

Am simțit cum mă sufoc. Îmi venea să țip, să plâng, să dau timpul înapoi. Să nu fi ajuns aici, la această răscruce unde orice alegere doare. Am început să mă plimb prin bucătărie, cu pași mici, încercând să-mi adun gândurile.

— Maria, tu chiar crezi că oamenii se schimbă? Că Radu s-a schimbat? Sau doar speri? Pentru că eu am sperat ani de zile că tatăl tău va înceta să bea și să ne facă viața un coșmar. Și n-a fost așa. Am stat lângă el până m-a îngropat de vie.

Maria s-a ridicat brusc și m-a privit cu furie: — Nu-l compara pe Radu cu tata! El mă iubește! A avut probleme la serviciu, a fost stresat… Dar acum e altfel! A început terapie, merge la biserică… Mamă, te rog!

Mi-am mușcat buza ca să nu izbucnesc în plâns. O parte din mine voia să o creadă. Să creadă că există speranță pentru ei. Dar cealaltă parte știa prea bine cât de greu se schimbă oamenii și cât de ușor se repetă greșelile trecutului.

— Maria… dacă îl primești pe Radu înapoi fără ca el să-și asume ce a făcut, fără ca tu să fii sigură că nu va mai ridica niciodată mâna sau vocea la tine sau la Ilinca… atunci te pierzi pe tine însăți. Și eu nu pot fi martoră la asta.

A urmat o tăcere apăsătoare. Ilinca s-a uitat la noi cu ochi mari și triști. — Mami, mergem acasă la bunica? a întrebat ea încet.

Maria a îngenuncheat lângă ea și i-a șoptit: — Nu știu încă, puiule…

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am tot gândit la ce înseamnă familia. Dacă sângele chiar ne obligă să acceptăm orice sau dacă avem dreptul să punem limite pentru a ne proteja pe noi și pe cei dragi. M-am gândit la toate femeile din sat care au tăcut ani de zile din rușine sau din frică. La mama mea care mi-a spus mereu „rabința e virtute”, dar care a murit cu sufletul frânt.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Maria făcând bagajele. — Plecăm la sora lui Radu din Bacău. Poate acolo ne vom descurca o vreme… Mi-a spus-o cu voce stinsă, fără reproșuri, dar cu o durere care m-a sfâșiat.

Am vrut să o opresc. Să-i spun că poate am greșit, că poate ar trebui să risc liniștea mea pentru binele lor. Dar nu am putut. Am rămas în pragul ușii, cu mâinile strânse la piept.

— Maria… dacă vreodată ai nevoie de ajutor… dacă vreodată simți că nu mai poți… ușa mea e deschisă pentru tine și pentru Ilinca. Oricând.

Ea a dat din cap și a plecat fără să se uite înapoi.

Au trecut luni de atunci. Vorbim rar la telefon. Îmi spune că sunt bine, dar simt că ascunde ceva. Câteodată mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am pierdut-o pentru totdeauna.

Merg des la biserică și mă rog pentru ele. Pentru ca Maria să fie puternică și Ilinca să crească fără frică. Pentru ca Radu să se schimbe cu adevărat sau măcar să le lase libere dacă nu poate.

Uneori stau singură în bucătărie și mă întreb: oare cât putem sacrifica din noi pentru familie? Oare unde se termină iubirea și începe datoria? Și dacă sângele nu e totul… atunci ce mai rămâne?