Când sângele nu ține loc de suflet: O masă de familie care a rupt tăceri vechi

— Nu cred că ar trebui să mai mergem, Eva. Simt că nu ne vor acolo.

Vocea mea răsună în mașină, spartă de zgomotul ploii care lovea parbrizul. Eva mă privește scurt, cu ochii ei mari, calzi, dar obosiți de atâtea drumuri făcute spre oameni care nu ne-au așteptat niciodată cu adevărat.

— Mihai, e familia ta. Poate azi va fi altfel. Am sunat, au zis că ne așteaptă. Și am făcut plăcinta aia cu mere, știi că îi place lui tanti Mariana.

Nu i-am răspuns. Am strâns volanul mai tare și am apăsat accelerația. Drumul spre orașul natal mi se părea mereu mai lung decât era în realitate. Poate pentru că fiecare kilometru era încărcat cu amintiri: certuri la masă, priviri aruncate pe sub sprâncene, vorbe nespuse care atârnau greu între noi.

Când am ajuns, casa părinților mei era la fel de tăcută ca întotdeauna. Fratele meu, Lucian, ne-a deschis ușa fără să zâmbească.

— Ați ajuns? Intrați…

Eva a zâmbit politicos și i-a întins plăcinta. Lucian a luat-o fără să se uite la ea și a dispărut în bucătărie. Am rămas în hol, cu hainele ude și sufletul și mai greu.

În sufragerie, mama stătea pe canapea, cu ochii în telefon. Tata citea ziarul. Niciunul nu s-a ridicat. M-am apropiat și am încercat să sparg gheața:

— Ce faceți? Cum mai merge cu grădina?

Mama a ridicat din umeri.

— Ce să facem… La fel ca anul trecut. Nu prea plouă.

Tata nici nu s-a uitat la mine.

Am simțit cum Eva îmi strânge mâna pe furiș. Știa cât mă doare răceala asta. Am încercat să mă așez pe fotoliu, dar parcă nu era loc pentru mine acolo. Lucian a venit din bucătărie și a anunțat:

— Masa e gata.

Am intrat în bucătărie. Pe masă: două farfurii cu ciorbă reîncălzită și niște pâine veche. Nicio urmă de plăcintă. Eva s-a uitat la mine întrebător.

— Să vă pun ciorbă? a întrebat mama fără să ne privească.

— Mulțumim, am răspuns eu încet.

Am mâncat în tăcere. Tata a terminat primul și s-a ridicat fără un cuvânt. Lucian butona telefonul sub masă. Eva încerca să zâmbească, dar îi tremura bărbia.

— Mariana, ai văzut plăcinta? a întrebat Eva timid.

Mama a ridicat din sprâncene.

— Da, am pus-o în frigider. O mâncăm altădată, că acum avem destule dulciuri.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Plăcinta aia era făcută cu dragoste, cu speranța că poate azi vom fi primiți altfel. Dar era clar: nu era loc pentru noi nici măcar pe masă.

După masă, am încercat să deschid o discuție despre copilărie, despre vremurile când râdeam împreună la mesele de duminică.

— Țineți minte când făceați cozonaci și ne lăsați să lingem lingura?

Mama a zâmbit forțat.

— Da… Dar erau alte vremuri.

Lucian a râs scurt:

— Acum nu mai are nimeni timp de prostii din astea.

Eva s-a ridicat să strângă masa. Mama a oprit-o:

— Lasă, nu-i nevoie. Oricum trebuie să spăl totul după.

Am simțit cum mi se rupe ceva în mine. Am privit-o pe Eva: ochii ei erau umezi. Am luat-o de mână și am spus:

— Hai să mergem.

Nimeni nu ne-a oprit. Niciun „stați”, niciun „mai rămâneți”. Am ieșit din casă cu inima grea și plăcinta tot în frigiderul lor rece.

În mașină, Eva a izbucnit în plâns.

— Mihai… De ce? Ce le-am făcut?

Nu știam ce să-i răspund. Poate că nu le-am făcut nimic. Poate că vina e undeva între noi toți, în anii de tăceri și reproșuri nespuse, în orgolii mici care au crescut mari ca niște buruieni între frați și părinți.

Pe drum spre casă, m-am gândit la toate familiile care se adună la masă și râd împreună. La toate mesele unde plăcinta e pusă pe masă chiar dacă nu e perfect coaptă, doar pentru că e făcută de cineva drag. La noi nu mai era loc nici pentru atât.

Ajunși acasă, Eva s-a dus direct la bucătărie și a început să facă ordine printre vasele noastre modeste. M-am apropiat de ea și am îmbrățișat-o strâns.

— O să avem noi masa noastră, Eva. Cu sau fără ei.

Ea a dat din cap încet și m-a privit cu ochii roșii de lacrimi:

— Dar doare, Mihai… Doare tare când sângele nu ține loc de suflet.

Am rămas mult timp tăcuți în bucătărie, ascultând liniștea casei noastre mici dar calde. Și m-am întrebat: oare câte familii trăiesc aceeași răceală sub același acoperiș? Câte plăcinte zac uitate prin frigiderele unor case unde dragostea s-a uscat?

Poate că uneori familia nu e cea care te naște, ci cea care te primește cu sufletul deschis la masă. Voi ce credeți? Se poate vindeca vreodată o astfel de rană sau doar învățăm să trăim cu ea?