Când sora mea mi-a cerut să-i dau casa: povestea unei familii sfâșiate de o alegere imposibilă

— Nu pot să cred că-mi ceri asta, Irina! am izbucnit, cu telefonul strâns în palmă, simțind cum inima îmi bate nebunește. Era o seară de aprilie, ploua mărunt la geam, iar eu tocmai mă întorsesem de la serviciu, obosită și cu gândul la o baie fierbinte. Dar vocea surorii mele, tremurândă și totuși hotărâtă, mi-a dat peste cap tot universul.

— Te rog, Ana, nu știu la cine altcineva să apelez. Tu știi cum e garsoniera mea, abia încape un pat și un dulap. Eu și Vlad n-avem unde pune pătuțul copilului… Tu ai apartamentul acela mare, cu două camere și balcon. Ești singură, nu ai nevoie de atâta spațiu.

Am simțit cum mă sufoc. Nu era prima dată când Irina venea la mine cu rugăminți, dar niciodată nu fusese ceva atât de mare. Am închis ochii și am încercat să-mi adun gândurile. De ce eu? De ce mereu eu trebuie să cedez?

— Irina, nu pot să fac asta. Știi cât am muncit pentru apartamentul ăsta. E singurul lucru care mi-a rămas după divorț. Nu pot să mă mut iar într-o garsonieră, nu după tot ce-am trecut…

— Ana, te rog! Nu e pentru totdeauna! Doar până ne punem pe picioare. E copilul meu! E nepotul tău!

Vocea ei s-a frânt pe ultimul cuvânt și am simțit un nod în gât. Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote. M-am simțit vinovată, egoistă, dar și furioasă. De ce trebuie mereu să fiu eu cea care renunță?

A doua zi, mama m-a sunat. Știam că Irina îi spusese deja.

— Ana, nu fi rea! Sora ta are nevoie de tine acum. Tu n-ai copii, n-ai familie… Ce-ți trebuie două camere?

M-am simțit ca o adolescentă certată pentru o notă proastă. Am încercat să-i explic mamei cât de greu mi-a fost după ce m-a părăsit Mihai, cum am dormit luni întregi pe canapeaua unei prietene până am reușit să-mi iau apartamentul acesta cu creditul acela sufocant. Dar mama n-a vrut să audă.

— Sângele apă nu se face! Sora ta e însărcinată! Tu ai tot timpul din lume să-ți refaci viața.

Am simțit cum resentimentele vechi ies la suprafață ca niște răni care nu s-au vindecat niciodată. Irina fusese mereu favorita mamei: fata cea mică, frumoasă, răsfățată. Eu eram cea responsabilă, cea care trebuia să aibă grijă de toți.

În zilele următoare, Irina mi-a trimis mesaje peste mesaje. Vlad m-a sunat și el:

— Ana, te rog… Nu vrem să te deranjăm, dar chiar nu avem altă soluție. Dacă nu ne ajuți tu, va trebui să ne mutăm la socrii mei și știi cât de greu e acolo…

Am început să mă simt prinsă într-o capcană. La serviciu nu mă puteam concentra. Colega mea, Simona, a observat că sunt abătută.

— Ce-ai pățit? Pari că ai văzut fantome…

I-am povestit totul printre lacrimi. Ea m-a privit lung:

— Ana, tu mereu pui pe alții pe primul loc. Dar cine are grijă de tine?

M-am gândit mult la vorbele ei. Într-o seară am ieșit la plimbare prin cartierul meu liniștit din București și am privit blocurile gri, copiii care se jucau printre mașini parcate aiurea, bătrânii care stăteau pe bănci și discutau politică. M-am întrebat dacă Irina ar aprecia vreodată sacrificiul meu sau dacă ar lua totul ca pe ceva ce i se cuvine.

În cele din urmă am cedat presiunii familiei. Am acceptat schimbul de case pentru „câteva luni”. Mutarea a fost un coșmar: cutii peste tot, haine înghesuite în saci de plastic, amintiri care mă urmăreau la fiecare pas.

Garsoniera Irinei era mică, întunecoasă și rece. Pereții erau subțiri ca hârtia; auzeam certurile vecinilor și plânsul unui copil din apartamentul alăturat. M-am simțit strivită de singurătate și furie.

Irina și Vlad s-au instalat rapid în apartamentul meu. Mama venea des la ei cu mâncare și îi ajuta cu pregătirile pentru bebeluș. Eu eram invitată rar și doar ca să „nu zică lumea că nu suntem unite”.

Când s-a născut fetița lor, Maria, am fost chemată la spital doar pentru o poză de familie pe care mama a postat-o imediat pe Facebook: „Fetele mele dragi! Familia noastră crește!”

Dar eu mă simțeam din ce în ce mai mică.

Lunile au trecut și nimeni nu mai aducea vorba despre schimbarea înapoi a caselor. Când am încercat timid să deschid subiectul cu Irina, ea a ridicat din umeri:

— Ana, încă nu putem… Maria are nevoie de spațiu… Poate la anul…

Mama mi-a spus că sunt nerecunoscătoare și egoistă dacă insist.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Irina la telefon — în care mi-a spus că „nu știu ce înseamnă sacrificiul adevărat” — am izbucnit:

— Poate că nu știu ce înseamnă să fii mamă, dar știu ce înseamnă să fii dat mereu la o parte!

Am închis telefonul și am plâns până dimineața.

De atunci familia noastră s-a rupt în două tabere: mama și Irina de o parte; eu și tata (care locuia separat după divorț) de cealaltă. Tata m-a sunat într-o zi:

— Ana, ai făcut destule pentru ei. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună altceva.

Dar rana era deja prea adâncă.

Acum stau în garsoniera asta strâmtă și mă întreb: oare chiar sângele apă nu se face? Sau uneori familia poate fi cea mai mare povară? Voi ce ați fi făcut în locul meu?