Când soțul rămâne cu mama: Povestea unei iubiri pierdute și a regăsirii de sine

— Irina, nu mai insista! Nu pot să o las singură pe mama, nu vezi că nu se descurcă fără mine? Radu ridica vocea, iar ochii lui evitau privirea mea. Stăteam în bucătăria mică din apartamentul nostru din Ploiești, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Era deja a treia oară săptămâna asta când discutam același lucru: mama lui Radu, doamna Lidia, era prezentă în fiecare aspect al vieții noastre.

— Dar Radu, suntem căsătoriți de doi ani! Nu putem să avem și noi un început doar al nostru? Mereu trebuie să-i cerem părerea, mereu trebuie să mergem la ea în fiecare weekend… Simt că nu mai am loc în viața ta.

El a oftat adânc și a ieșit din bucătărie, lăsându-mă singură cu gândurile mele. Am rămas acolo, privind la aburii ceaiului care se ridicau leneș spre tavanul cu pete de umezeală. M-am întrebat pentru a mia oară dacă nu cumva eu sunt problema. Poate că cer prea mult? Poate că nu înțeleg ce înseamnă familia pentru el?

Când ne-am cunoscut, Radu era un bărbat cald, atent, mereu gata să mă surprindă cu flori sau cu o plimbare spontană prin parc. Dar după nuntă, totul s-a schimbat. Doamna Lidia a început să vină aproape zilnic la noi, ba cu mâncare, ba cu sfaturi despre cum să țin casa sau cum să gătesc „ca la mama acasă”. La început am zâmbit politicos, dar curând am simțit că nu mai respir.

— Irina, tu nu știi să faci sarmale ca lumea! Lasă-mă pe mine, uite cum se face! îmi spunea ea, luându-mi lingura din mână.

— Mulțumesc, doamnă Lidia, dar vreau să încerc și eu…

— Lasă, mamă, că nu-i nicio rușine să înveți de la cineva cu experiență! intervenea Radu, fără să-mi vadă privirea rănită.

Așa au trecut lunile. Orice decizie trebuia validată de ea: ce mobilă cumpărăm, unde mergem în concediu, chiar și când să facem copii. Într-o seară, după o altă ceartă mocnită, am ieșit pe balcon și am sunat-o pe mama mea.

— Mamă, nu mai pot… simt că trăiesc cu două mame și niciuna nu sunt eu.

— Irina, dragă, trebuie să vorbești deschis cu el. Să-i spui ce simți. Nu poți trăi la nesfârșit așa.

Am încercat. Am vorbit cu Radu de nenumărate ori. De fiecare dată promitea că va încerca să pună limite. Dar limita era mereu trasată de mama lui.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile cenușii din cartierul nostru, am găsit-o pe doamna Lidia în sufragerie. Venise cu cheile ei „să ne facă o surpriză” și pregătise deja cafeaua.

— Mamă, nu poți intra oricând vrei tu! am izbucnit eu, vocea tremurându-mi de nervi și neputință.

— Cum vorbești tu cu mama mea? a intervenit Radu imediat. Ea doar vrea să ne ajute!

— Nu vreau ajutorul ei! Vreau intimitate! Vreau să fim noi doi!

A urmat o ceartă cumplită. Doamna Lidia plângea teatral pe canapea, Radu țipa la mine că sunt nerecunoscătoare. Am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi.

În acea noapte am dormit pe canapea. M-am uitat ore întregi la tavanul alb și am realizat că nu mai pot continua așa. Nu mai eram Irina cea veselă și plină de viață. Eram o umbră care încerca să mulțumească pe toată lumea și care nu mai știa cine este.

A doua zi mi-am făcut bagajele și am plecat la mama mea. Radu m-a sunat de câteva ori, dar mereu discuția ajungea la același punct: „Mama are nevoie de mine”.

Au trecut luni de zile până când am avut curajul să cer divorțul. Între timp am început să merg la terapie și să mă redescopăr. Am început să pictez din nou, să ies cu prietenele mele vechi, să râd fără teamă că cineva mă judecă.

Radu a rămas cu mama lui. Poate că acolo îi este locul. Poate că eu meritam altceva.

Astăzi privesc în urmă cu durere dar și cu recunoștință. Am pierdut o familie dar m-am regăsit pe mine însămi. Și mă întreb: câte femei din România trăiesc astăzi ca mine? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” și să ne alegem pe noi?