Când tăcerea urlă: Dispariția fiului meu

— Doamnă, mă scuzați… Sunteți mama lui Radu?
Am deschis ușa cu mâinile tremurânde, încă în halatul de casă, cu părul nepieptănat și ochii umflați de nesomn. În fața mea stătea o fată slabă, cu ochii roșii și obrajii scobiți. Nu o văzusem niciodată.
— Da, eu sunt. Cine sunteți?
— Mă cheamă Irina. Sunt… eram iubita lui Radu.
Cuvintele ei au căzut ca un trăsnet. De două săptămâni nu mai știam nimic de fiul meu. Poliția spunea să am răbdare, că poate e doar o rătăcire adolescentină. Dar eu simțeam în oase că ceva rău s-a întâmplat.

Irina a intrat timid, privind peste umăr ca și cum cineva ar fi urmărit-o. S-a așezat pe marginea canapelei, strângându-și palmele în poală.

— Doamnă Maria, Radu mi-a spus că nu se mai înțelege cu dumneavoastră… că vrea să plece de acasă. Dar nu mi-a spus niciodată unde merge sau ce are de gând. Ultima dată când l-am văzut era agitat, vorbea despre niște bani pe care trebuia să-i dea cuiva.

Mi-am simțit inima strânsă ca într-o menghină. Nu știam nimic despre viața lui Radu din ultimele luni. De când murise tatăl lui, parcă nu mai reușeam să comunicăm. El se închidea în cameră, eu mă refugiam în muncă și tăcere.

— Irina, te rog, spune-mi tot ce știi! Orice detaliu contează!

Fata a izbucnit în plâns.

— Mi-e frică… Am primit și eu un mesaj ciudat de la un număr necunoscut: „Nu-l mai căuta pe Radu. E mai bine așa.”

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am sunat la poliție din nou, dar răspunsul a fost același: „Nu avem noutăți.”

În zilele care au urmat, am început să caut singură. Am mers la prietenii lui Radu, la liceu, am întrebat pe toată lumea. Unii ridicau din umeri, alții evitau privirea. Doar Vlad, cel mai bun prieten al lui Radu, mi-a spus ceva care m-a pus pe gânduri:

— Doamnă Maria, Radu era supărat rău pe fratele dumneavoastră, domnul Costel. Zicea că i-a făcut o nedreptate mare.

Costel era fratele meu mai mare, omul pe care îl rugasem să mă ajute după moartea soțului. Îi dădusem cheile de la casă, îl lăsasem să se ocupe de unele treburi administrative. Dar nu-mi imaginam că ar putea fi implicat în dispariția fiului meu.

Într-o seară, l-am confruntat:

— Costele, ce i-ai făcut lui Radu? De ce era atât de supărat pe tine?

A tăcut mult timp, apoi a oftat greu:

— Maria, nu e treaba ta. Băiatul ăsta era prea curios pentru binele lui.

Atunci am simțit pentru prima dată frica adevărată. Am început să cotrobăi prin sertarele lui Costel când nu era acasă. Am găsit un carnețel cu nume și sume de bani. Printre ele: „Radu – 2.000 lei”.

Am mers la poliție cu carnețelul. Au început să ia cazul mai în serios abia atunci. Au descoperit că fratele meu era implicat într-o rețea de cămătărie și că Radu încercase să-l dea în vileag.

În tot acest timp, mama mea mă acuza:

— Tu ești de vină! Dacă ai fi fost mai atentă la copilul tău… Dacă nu l-ai fi lăsat pe Costel să intre peste tot…

M-am simțit sfâșiată între vinovăție și furie. Îmi reproșam fiecare moment în care nu l-am ascultat pe Radu, fiecare ceartă stupidă despre note sau prieteni.

Au trecut luni de zile fără nicio veste. Irina venea des la mine; plângeam împreună și ne agățam una de alta ca două naufragiate.

Într-o zi, am primit un telefon anonim:

— Dacă vrei să-ți vezi băiatul viu, adu 5.000 de euro la marginea pădurii Băneasa.

Am anunțat poliția imediat. Au organizat flagrantul. În acea noapte am stat cu sufletul la gură lângă telefon, tremurând la fiecare sunet.

Dimineața m-au chemat la secție: „L-am găsit pe Radu.” Era viu, dar slăbit și speriat. Fusese ținut captiv de oamenii fratelui meu pentru că încercase să-i denunțe.

Când l-am văzut prima dată după atâtea luni, nu am putut decât să-l strâng în brațe și să plâng fără oprire.

— Mamă… îmi pare rău că te-am pus în pericol…
— Nu tu ești vinovatul aici! Eu trebuia să te apăr!

Costel a fost arestat, iar familia noastră s-a destrămat definitiv. Mama mea nu mi-a mai vorbit luni întregi; Irina a rămas lângă noi ca o soră pentru Radu.

Acum încerc să reconstruiesc totul din ruine: relația cu fiul meu, încrederea în oameni, liniștea nopților fără coșmaruri.

Mă întreb adesea: câți copii dispar pentru că adulții din jurul lor aleg tăcerea sau egoismul? Oare câți părinți își dau seama prea târziu cât de mult contează fiecare clipă petrecută împreună?