Când toamna aduce primăvara: Povestea unui copil neașteptat

— Nu se poate, mamă! Tu glumești, nu? — vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsună ca o palmă peste liniștea din sufragerie. Mă uit la ea, la ochii ei mari, negri, care mă privesc cu o amestecătură de groază și furie. Pe canapea, soțul meu, Doru, tace. Își frământă mâinile și evită să mă privească.

Afară plouă mocnit, iar frunzele ude se lipesc de geam. Miroase a toamnă și a ceai rece uitat pe masă. Eu am 47 de ani și tocmai le-am spus că sunt însărcinată. Nu știu dacă să plâng sau să râd. În mine e o viață nouă, dar în jurul meu totul pare să moară.

— Cum ai putut? — întreabă Vlad, băiatul meu cel mic, care are deja 18 ani și se pregătește să plece la facultate. — La vârsta asta? Ce-o să zică lumea?

— Ce contează ce zice lumea? — încerc eu să răspund, dar vocea îmi tremură. — E copilul meu… al nostru.

Doru oftează adânc. — Nu știu dacă mai avem puterea să o luăm de la capăt. Eu mă gândeam la pensie, la liniște… Nu la scutece și nopți nedormite.

Mă simt ca un intrus în propria viață. Parcă nu mai am loc nici în pielea mea. Îmi amintesc cum, cu doar două săptămâni în urmă, am simțit o oboseală ciudată și greață. Am dat vina pe stres și pe vârsta care apasă tot mai greu pe umeri. Dar testul de sarcină a fost pozitiv. Doctorița m-a privit lung peste ochelari: „E riscant, dar nu imposibil. Ești sănătoasă. Dar trebuie să fii pregătită pentru orice.”

De atunci, nu mai dorm bine. Mă gândesc la copilul din mine și la copiii mei mari care nu mă mai recunosc. La Doru care se închide tot mai mult în el. La prietenele mele care au nepoți, nu copii mici.

Într-o seară, Ioana vine la mine în bucătărie. Se așază pe scaun și își freacă palmele una de alta.

— Mamă… tu chiar vrei copilul ăsta?

O privesc lung. — Da, Ioana. Nu știu de ce, dar simt că trebuie să-l am. Poate e ultima mea șansă să mai simt viața altfel.

— Dar noi? — vocea ei e stinsă. — Noi nu mai contăm?

Îi iau mâna în a mea. — Voi sunteți totul pentru mine. Dar dragostea nu se împarte, se înmulțește.

Plânge încet, fără zgomot. O strâng la piept și simt că mi se rupe sufletul.

Zilele trec greu. Doru vorbește tot mai puțin cu mine. Seara adoarme pe canapea cu televizorul deschis la știri. Eu mă uit la ecografia alb-negru și încerc să-mi imaginez cum va fi viața noastră peste câteva luni.

La serviciu, colegele mă privesc cu milă sau cu uimire. Una dintre ele șoptește: „La vârsta asta? Curaj sau nebunie?”

Merg la doctor pentru analize. În sala de așteptare e o fată tânără cu burtica rotundă și un băiețel de mână. Mă privește ciudat când mă așez lângă ea.

— Sunteți bunica? — mă întreabă băiețelul.

Zâmbesc trist. — Nu… sunt mama.

Fata roșește și își cere scuze. Eu simt cum mă sufoc de rușine și furie.

Într-o duminică dimineață, Doru își face curaj și îmi spune:

— Nu pot să accept asta încă… Dar nici nu pot să te las singură. O să încerc…

Îl privesc cu ochii plini de lacrimi. — Mulțumesc că nu pleci.

— Nu pentru tine rămân… ci pentru noi toți.

E un început firav, dar e ceva.

Când le spun părinților mei bătrâni despre sarcină, mama oftează adânc:

— O să fie greu… lumea o să vorbească urât… Dar dacă tu simți că poți, eu te susțin.

Tata tace mult timp apoi spune doar: — Să ai grijă de tine.

În fiecare zi mă lupt cu gândurile mele: dacă pățesc ceva? Dacă copilul nu va fi sănătos? Dacă familia mea nu va reuși să treacă peste asta?

Într-o noapte mă trezesc plângând în hohote. Mă gândesc la toate femeile care au fost judecate pentru alegerile lor, la toate mamele care au crescut copii singure sau împotriva tuturor.

Încep să scriu într-un jurnal:
„Azi am simțit prima mișcare a copilului. E real… E al meu.”

Luna trece după lună. Ioana începe să mă ajute cu cumpărăturile și mă întreabă timid despre ecografii. Vlad încă e distant, dar îl aud spunând unui prieten la telefon: „Da, o să am un frate mic… habar n-am cum o să fie.”

Doru vine într-o zi acasă cu un pătuț mic din lemn vechi:
— L-am găsit la un vecin… Poate îl recondiționăm împreună?

Simt că primăvara începe să încolțească timid în toamna vieții mele.

Când vine ziua cea mare și îmi țin copilul în brațe pentru prima dată, uit de toate durerile și temerile. E băiat și îi spun Radu.

Familia mea încă nu e întreagă, dar e aici. Ioana îl ține în brațe cu stângăcie și zâmbește printre lacrimi. Vlad îl privește curios din prag. Doru îmi strânge mâna și pentru prima dată după multe luni îmi spune:
— Ai fost curajoasă…

Mă uit la Radu și mă întreb: Oare câte femei au renunțat la visurile lor din cauza fricii sau a prejudecăților? Câte mame au fost judecate pentru că au ales viața? Poate povestea mea îi va ajuta pe alții să vadă că dragostea nu are vârstă.