Când Trei Înseamnă Prea Mult: Povestea Unei Despărțiri Neașteptate

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! vocea lui Vlad răsună în bucătăria noastră mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se agăța disperată de perdeaua cu lalele, ca și cum acolo aș fi găsit răspunsuri.

— Vlad, nu e ca și cum… nu e ceva ce am făcut singură. E copilul nostru, am spus încet, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

El a oftat adânc, s-a lăsat pe scaun și a început să-și frământe mâinile. — Nu mai avem bani nici pentru doi copii, Daria! Cum să creștem trei? Tu știi cât mă stresează ratele la bancă? Și tu vii cu vestea asta… ca și cum ar fi Crăciunul!

Mi-am mușcat buza. Într-un fel, știam că nu va fi ușor. Dar niciodată nu m-am gândit că vestea unui copil ar putea să ne despartă. Am crescut la țară, într-o familie cu patru frați. Pentru mine, copiii erau o binecuvântare, nu o povară. Dar Vlad… Vlad era altfel. Crescut la oraș, mereu calculat, mereu cu ochii pe facturi și pe viitor.

În acea seară, după ce copiii au adormit — Ilinca cu păpușa ei stricată în brațe și Radu cu trenulețul sub pernă — am încercat să vorbim din nou. Dar fiecare cuvânt era ca o piatră aruncată într-un lac deja tulburat.

— Daria, nu mai pot. Simt că mă sufoc. Nu mai vreau încă un copil. Nu acum. Poate niciodată.

— Dar e deja aici… am șoptit, punând mâna pe burtica abia rotunjită.

A urmat o tăcere grea. Am simțit cum între noi s-a ridicat un zid invizibil, mai înalt decât orice ceartă avută vreodată.

Zilele următoare au fost un chin. Vlad a început să vină tot mai târziu acasă. Eu mă prefăceam că dorm când intra pe ușă, dar de fapt stăteam cu ochii în tavan, ascultându-i pașii grei pe parchetul scârțâitor.

Mama m-a sunat într-o dimineață.

— Ce ai, fată? Te aud la voce…

Am izbucnit în plâns.

— Mamă, cred că Vlad nu mai vrea copilul… Poate nici pe mine.

Ea a oftat greu.

— Bărbații de azi sunt altfel, Daria. Dar tu trebuie să te gândești la tine și la copii. Să nu faci vreo prostie!

Dar ce era „prostia”? Să renunț la copil? Să renunț la Vlad? Să mă agăț de o familie care se destramă?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă — copiii plângeau în camera lor, iar eu urlam la Vlad că nu e corect să mă lase singură — el a spus-o răspicat:

— Eu plec. Nu pot să trăiesc așa. Îmi pare rău.

A doua zi dimineață, valiza lui era lângă ușă. Ilinca s-a trezit prima și l-a văzut plecând.

— Tati, unde mergi?

El s-a aplecat, i-a sărutat fruntea și a spus doar atât:

— Tati are nevoie de puțin timp singur.

Am rămas singură cu doi copii mici și un al treilea pe drum. Vecina de la trei m-a văzut plângând pe scară și mi-a adus o supă caldă.

— Las’ că treci tu peste asta, Daria! Și eu am crescut singură doi băieți. N-ai nevoie de bărbat ca să fii mamă bună!

Dar eu voiam să fiu mamă bună într-o familie întreagă. Seara, când copiii adormeau, mă uitam la pozele noastre din concediu: la mare, cu Vlad ținându-i pe amândoi în brațe; la munte, râzând toți patru în zăpadă. Unde dispăruse fericirea aia?

Lunile au trecut greu. Am mers la serviciu până aproape de termenul nașterii. Colegele mă priveau cu milă sau curiozitate — fiecare avea o poveste despre „bărbați care fug”.

— Daria, dacă ai nevoie de ajutor cu copiii… știi că poți conta pe mine! mi-a spus Adina într-o zi.

Am născut singură într-o noapte ploioasă de aprilie. O fetiță perfect sănătoasă — Maria. Când am ținut-o prima dată în brațe, am simțit că tot greul merită. Dar când am ieșit din maternitate și nu era nimeni să mă aștepte cu flori sau cu un zâmbet larg, m-am prăbușit din nou.

Vlad a venit abia după două săptămâni să o vadă pe Maria.

— E frumoasă… ca tine, a spus el încet.

Nu am mai vorbit despre împăcare. El avea deja altcineva — am aflat întâmplător de la Radu, care l-a văzut cu „o tanti blondă” în parc.

Am trecut prin toate etapele durerii: negare, furie, tristețe și — într-un final — acceptare. Am început să mă bucur de micile victorii: primul zâmbet al Mariei, primele cuvinte ale Ilincăi după despărțire („Mami, te iubesc chiar dacă tati nu mai vine”), primul desen al lui Radu cu toți cinci — „familia mea”, scris stângaci sub figurinele colorate.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine să păstrez copilul sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru Vlad. Dar apoi îmi privesc copiii dormind liniștiți și știu că ei sunt răspunsul meu la orice întrebare.

Poate că uneori trei chiar înseamnă prea mult pentru unii oameni. Dar pentru mine, trei este tot universul meu acum.

Oare câte femei trec prin asta și nu spun nimănui? Oare cât curaj ne trebuie să rămânem întregi când lumea noastră se destramă?