Când ușa se deschide: Întoarcerea acasă și lupta cu trecutul

— Irina, să nu uiți că diseară vin musafiri! Să nu faci vreo prostie, te rog! vocea mamei răsună în telefon, tăioasă, de parcă ar fi vrut să mă avertizeze că orice greșeală a mea va fi taxată ca o crimă. M-am uitat pe fereastra bucătăriei, la ploaia care bătea în geamuri, și am simțit cum stomacul mi se strânge. De fiecare dată când mă întorc acasă, în satul ăsta uitat de lume din Bărăgan, mă simt ca o străină. Și totuși, ceva mă trage mereu înapoi.

Am ajuns la poarta veche, scorojită, cu valiza în mână. Tata era în curte, repara ceva la Dacia lui albastră. Nu m-a privit direct, doar a mormăit:

— Ai venit…

Am intrat în casă. Mirosul de ciorbă acră și lemn ud m-a izbit în nări. Mama tăia legume la bucătărie, iar fratele meu mai mic, Radu, stătea cu ochii în telefon pe canapea.

— Ai venit la timp. Să nu te apuci să povestești prostii despre București la masă, da? Nu toată lumea vrea să audă de viața ta acolo, mi-a spus mama fără să mă privească.

Am simțit cum vechea furie mocnește în mine. Mereu am fost „fata care a plecat”, „fata care nu se potrivește”. Am încercat să glumesc:

— Nu-ți face griji, n-am nimic spectaculos de povestit.

Dar mama deja trecuse la alt subiect. În seara aceea, casa s-a umplut de voci: unchiul Vasile cu poveștile lui despre CAP, mătușa Mariana cu bârfele despre vecini, verișoara Ana care se lăuda cu copiii ei cuminți. Eu stăteam la marginea mesei, ascultând și simțindu-mă invizibilă.

La un moment dat, discuția a alunecat spre mine:

— Ia zi, Irina, când te măriți? Câți ani ai deja? a întrebat mătușa Mariana cu un zâmbet fals.

Toți ochii s-au întors spre mine. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc.

— Nu știu… Poate niciodată.

S-a lăsat o liniște ciudată. Tata a tușit nervos. Mama a oftat teatral.

— Vezi? De asta nu se întâmplă nimic bun… Când eram eu de vârsta ta aveam deja doi copii! a spus ea apăsat.

Am vrut să țip că nu vreau viața ei, că nu vreau să trăiesc după regulile lor. Dar am tăcut. Am simțit cum o lacrimă îmi arde colțul ochiului.

După cină, am ieșit pe prispă. Radu m-a urmat.

— Nu-i băga în seamă… Știi cum sunt. Și eu abia aștept să plec de aici.

L-am privit surprinsă. Mereu am crezut că el e favoritul, că el se simte acasă aici.

— Serios?

— Da… Dar n-am curajul tău. Tu ai plecat. Eu… nu știu dacă pot.

M-am simțit brusc mai puțin singură. Poate nu eram singura care nu-și găsea locul.

Noaptea am dormit prost. Am visat că mă cert cu mama, că îi spun tot ce mă doare: cum nu m-a susținut niciodată, cum m-a făcut să cred că nu sunt suficient de bună. M-am trezit plângând.

Dimineața, la cafea, mama a venit lângă mine. S-a așezat fără să spună nimic. După câteva minute de tăcere apăsătoare, a rostit încet:

— Știu că nu ți-e ușor aici… Dar nici nouă nu ne e ușor cu tine. Ai fost mereu altfel.

Am simțit un nod în gât.

— Poate dacă ai încerca să mă cunoști…

A oftat din nou și a plecat fără răspuns.

Ziua a trecut greu. Am ajutat la curățenie, am stat cu copiii verișoarei mele și am ascultat aceleași povești despre cât de greu era „pe vremuri”. Seara, când toți au plecat și casa s-a golit, am rămas doar eu și părinții mei la masă.

Tata a spart tăcerea:

— Irina… De ce vii dacă tot timpul ești supărată?

M-am uitat la el lung.

— Pentru că încă sper că o să mă acceptați așa cum sunt.

Mama s-a uitat la mine pentru prima dată cu adevărat tristă.

— Poate că și noi sperăm să te întorci… Să fii ca înainte.

Am simțit că nu mai pot lupta. Poate nici nu trebuie să lupt mereu. Poate trebuie doar să accept că suntem diferiți și că iubirea nu arată mereu cum ne dorim noi.

În trenul spre București, privind câmpurile ude prin geam, m-am întrebat: Oare cât timp trebuie să treacă până când o familie poate accepta că fiecare are drumul lui? Oare câți dintre noi trăim cu dorința asta arzătoare de a fi văzuți și acceptați exact așa cum suntem?