„Când vei primi pensia, rămân cu tine”: Povestea unei bunici și a nepotului său

— Buni, când îți intră pensia? Mă uitam la Vlad, nepotul meu de șaptesprezece ani, cu ochii lui cenușii, reci ca o dimineață de iarnă. Îmi tremura mâna pe cana de ceai, iar inima mi se strângea ca o frunză uscată. Nu era prima dată când mă întreba asta, dar astăzi, în glasul lui, nu mai era nici urmă de rușine sau afecțiune. Doar nerăbdare.

M-am ridicat încet de pe scaunul vechi din bucătărie, cel pe care stăteam de când s-a născut el. Am tras aer în piept și am încercat să-i răspund calm:

— Peste două zile, Vlad. Dar știi bine că trebuie să plătim întreținerea și lumina…

A dat din mână a lehamite și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură, cu ceaiul răcit și cu gândurile mele. M-am uitat la poza de pe perete: eu, fiica mea, Alina, și Vlad, pe când avea doar cinci ani. Zâmbeam toți trei, fără griji, fără umbre între noi.

Alina a plecat în Italia acum șase ani. „Mamă, nu pot altfel. Nu avem bani nici de rechizite pentru Vlad”, mi-a spus înainte să urce în autocar. Am plâns atunci, dar am strâns din dinți și i-am promis că voi avea grijă de el ca de ochii din cap.

La început, Vlad era un copil blând. Îmi aducea flori din grădină și mă ajuta la curățenie. Îl luam de mână la școală și îi făceam plăcinte cu mere. Dar anii au trecut, iar el s-a schimbat. A început să lipsească de la ore, să vină acasă târziu și să ceară tot mai mulți bani. „Toți colegii au telefoane noi, buni! Nu vreau să fiu ultimul fraier!”

Îi trimiteam Alinei mesaje lungi despre necazurile noastre, dar răspunsurile ei erau tot mai scurte: „Mamă, nu pot vorbi acum. Am două joburi.” Simțeam cum distanța dintre noi crește cu fiecare zi.

Într-o seară friguroasă de februarie, Vlad a venit acasă cu ochii injectați și mirosind a alcool. M-am speriat:

— Vlad, unde ai fost? Ce-ai pățit?

— Lasă-mă-n pace! Nu e treaba ta!

A doua zi am găsit portofelul gol. Mi-au dispărut banii puși deoparte pentru medicamente. Am plâns în tăcere, să nu mă audă vecinii.

Am încercat să vorbesc cu el:

— Vlad, te rog… Spune-mi ce se întâmplă cu tine. Eu sunt aici pentru tine.

M-a privit scurt:

— Buni, când vei primi pensia, rămân cu tine. Până atunci… mă descurc eu.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Oare atât valorez pentru el? O pensie? Un portofel? Unde e copilul care mă îmbrățișa și îmi spunea „te iubesc”? Unde am greșit?

În zilele următoare am început să mă simt tot mai singură. Vecina mea, tanti Florica, m-a găsit plângând pe bancă în fața blocului.

— Ce-ai pățit, Cati? De ce ești așa abătută?

I-am povestit totul printre suspine.

— Of, draga mea… Copiii din ziua de azi nu mai știu ce-i respectul. Dar nici tu nu trebuie să te lași călcată în picioare! Vorbește cu Alina!

Am sunat-o pe fiica mea în acea seară.

— Mamă, nu mai pot! Vlad nu mă ascultă deloc! Parcă nici nu mă vede!

A tăcut o clipă.

— Știu… Și mie îmi răspunde urât la telefon. Dar ce să fac? Dacă vin acasă pierd tot ce-am muncit aici…

M-am simțit prinsă între două lumi: una în care eram mama sacrificată pentru copilul ei plecat la muncă peste hotare și alta în care eram bunica neputincioasă în fața unui adolescent pierdut.

Într-o zi am găsit o scrisoare mototolită sub perna lui Vlad. Era adresată unei fete: „Nu mai suport acasă. Buni e bună doar când are bani. Abia aștept să scap.”

Am plâns ore întregi după ce am citit acele rânduri. Mi-am dat seama că nu doar eu sufăr; și el e pierdut între lumi: fără mamă aproape, fără tată (pe care nu l-a cunoscut niciodată), cu o bunică obosită și bolnavă.

Într-o dimineață m-am hotărât să fac ceva. Am mers la școală și am cerut să vorbesc cu diriginta lui Vlad.

— Doamnă Popescu, Vlad e un copil bun la suflet, dar s-a schimbat mult în ultimul an. E retras, nervos… Are nevoie de ajutor.

Am simțit o rază de speranță când diriginta mi-a spus că există un consilier școlar care ar putea discuta cu el.

Seara i-am spus lui Vlad:

— Mâine mergem împreună la școală. Vreau să vorbim cu cineva care ne poate ajuta.

A oftat adânc:

— Dacă vrei tu… Dar nu cred că ajută la ceva.

Am mers împreună și consilierul l-a ascultat cu răbdare. Pentru prima dată după mult timp l-am văzut pe Vlad plângând. Mi-a spus apoi:

— Buni… Îmi pare rău că te-am rănit. Dar mi-e greu fără mama… Și tu ești mereu tristă…

L-am strâns în brațe și am plâns amândoi.

De atunci încercăm să ne apropiem din nou. Nu e ușor — sunt zile când totul pare la fel de greu ca înainte — dar măcar acum vorbim despre ce simțim.

Mă întreb uneori: oare câte bunici ca mine trăiesc aceeași poveste? Oare cât valorează dragostea noastră când copiii ne văd doar ca pe niște bancomate? Sau poate noi nu știm cum să le arătăm că suntem mai mult decât atât?