Casa bunicii – povara moștenirii și rănile nevăzute

— Nu pot să cred, Vlad! Chiar ai spus asta în fața bunicii?
Vocea Ioanei, soția mea, tremura de indignare și oboseală. Era trecut de miezul nopții, iar în apartamentul mic al mamei mele, unde locuiam cu toții înghesuiți, tensiunea era atât de densă încât simțeam că nu mai pot respira.

— Ce vrei să fac? Să mă prefac că nu știu ce urmează? Că nu văd cum toți așteaptă ca bunica să… să nu mai fie? Am răbufnit, uitându-mă la fratele meu, Radu, care stătea cu ochii în telefon, ignorând discuția.

Adevărul era că nu mai suportam. De doi ani locuiam cu mama și cu fratele meu, împreună cu soțiile și copiii noștri. Apartamentul cu trei camere devenise un câmp de bătălie: cine spală vasele, cine folosește baia primul, cine are dreptul la liniște după ora zece. Dar nimic nu se compara cu subiectul casei bunicii.

Bunica Ana avea 82 de ani și încă trăia singură în casa veche din cartierul nostru din Ploiești. O vizitam rar, mai mult din obligație decât din dragoste, iar fiecare vizită era o ocazie pentru Radu să aducă vorba despre „viitor”.

— Mamă-mare, nu te-ai gândit să ne lași casa nouă? Să nu ajungem pe drumuri cu copiii… îi spunea el cu voce mieros-îngrijorată.

Eu mă simțeam vinovat. Nu voiam casa bunicii. Voiam doar liniște și o familie care să nu se certe pentru patru pereți. Dar presiunea era uriașă: soția lui Radu, Mirela, îi repeta zilnic că nu mai suportă să stea cu soacra și că „ar fi timpul să ne gândim la viitorul copiilor”.

Într-o seară, bunica m-a sunat plângând.

— Vlad, dragul meu… Tu crezi că eu mai am mult? De ce mă întreabă toți numai de casă? Nu mai vin pentru mine…

Am simțit un nod în gât. Mi-am amintit de copilăria mea la ea în curte, de mirosul de cozonac și de serile când îmi citea povești la lumina lămpii. Acum, tot ce rămăsese era o bătrână speriată și o familie sfâșiată de lăcomie.

Într-o duminică, am decis să merg la ea singur. Am găsit-o pe prispă, privind în gol.

— Bunico, știu că te doare tot ce se întâmplă. Dar nu casa ta e problema noastră. Suntem noi…

Ea m-a privit lung.

— Vlad, eu am muncit o viață pentru casa asta. Nu vreau să devină blestemul familiei mele.

Am stat mult atunci de vorbă. Mi-a spus că se teme să nu ajungem dușmani după ce ea nu va mai fi. Că îi e frică să lase ceva în urmă dacă asta înseamnă să ne pierdem sufletele.

Când am ajuns acasă, Radu și Mirela mă așteptau în bucătărie.

— Ai vorbit cu ea? Ce-a zis? Ne lasă casa?

— Nu ți-e rușine? am izbucnit. De ce nu poți să vezi cât o doare?

Radu a ridicat din umeri.

— Ce vrei să fac? Să iau credit? Să mă îngrop în datorii când există o soluție la îndemână?

Mirela a intervenit:

— Vlad, tu ai uitat cât e greu cu doi copii într-o garsonieră? Tu ai uitat cât costă o casă azi?

Am simțit cum mă sufoc. Toate argumentele lor păreau logice, dar ceva în mine refuza să accepte că viitorul nostru trebuie construit pe suferința unui om bătrân.

În zilele următoare, atmosfera a devenit insuportabilă. Mama plângea pe ascuns. Copiii simțeau tensiunea și începeau să se certe din nimicuri. Ioana încerca să mă susțină, dar era clar că și ea visa la un spațiu doar al nostru.

Într-o zi, bunica a venit la noi fără să anunțe. A intrat în sufragerie cu pași mici și hotărâți.

— Vreau să vă spun ceva tuturor!

Ne-am adunat ca la judecată. Bunica s-a uitat la fiecare dintre noi și a spus:

— Casa mea nu va fi dată nimănui cât sunt în viață. Și după ce plec, vreau să fie vândută și banii împărțiți egal. Nu vreau ca amintirea mea să vă despartă!

Radu a început să protesteze:

— Dar bunico! Noi avem nevoie…

Ea l-a întrerupt:

— Aveți nevoie de liniște și iubire, nu de ziduri!

A ieșit apoi fără să mai spună nimic. Am rămas toți tăcuți. Pentru prima dată am văzut cât de mult o durea pe bunica noastră tot acest război mut.

În lunile care au urmat, relațiile dintre noi s-au răcit și mai mult. Radu a început să caute apartamente de închiriat; Mirela nu-i mai vorbea decât monosilabic. Mama s-a retras în camera ei și rareori mai ieșea la masă cu noi.

Eu am început să merg mai des la bunica. Am redescoperit-o pe femeia care m-a crescut și mi-am dat seama cât de mult pierdusem alergând după lucruri materiale. Am început să-mi doresc altceva: să reconstruiesc legătura dintre noi înainte ca timpul să ne fure orice șansă.

Acum stau pe banca din curtea ei și privesc casa veche. Miroase a iarbă proaspăt tunsă și a pâine caldă. Mă întreb: oare când am uitat ce contează cu adevărat? Oare câte familii din România trec prin același coșmar al moștenirii? Merită oare o casă atâta suferință?