Casa bunicului: între datorie și trădare

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să-l văd pe tata cum se stinge și noi să ne certăm pe lângă patul lui! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce îl vegheam pe bunicul Ilie, care abia mai respira.

Mama s-a uitat la mine cu ochii roșii de oboseală și supărare. — Știu, Maria, dar ce să facem? Sorin și Camelia nu vin niciodată să-l vadă, dar acum, de când au auzit că nu mai are mult, sună zilnic să întrebe de acte și de casă.

Așa a început totul. Sau poate totul începuse cu ani în urmă, când bunicul rămăsese singur după ce bunica s-a dus. Eu și mama ne-am mutat la el, într-un sat uitat de lume din Buzău. Tata murise când aveam 12 ani, iar mama nu avusese unde să se ducă. Bunicul ne-a primit cu brațele deschise. „Casa asta e mare, să fie plină de râsete”, spunea mereu.

Anii au trecut. Eu am crescut printre meri și pruni, am învățat să fac pâine la țest și să mulg vaca. Bunicul era sufletul casei. Dar frații mamei, Sorin și Camelia, veneau doar la Paște sau la Crăciun, cu sacoșe pline de cadouri scumpe și vorbe goale. „Ce bine arată casa, tata! Să nu o vinzi la străini!”

Când bunicul a început să uite lucruri — întâi numele meu, apoi zilele săptămânii — eu am fost cea care l-a ajutat să se spele, să mănânce, să se ridice din pat. Mama lucra la brutăria din sat, iar eu stăteam cu el. Zilele erau lungi și grele. Uneori bunicul mă confunda cu bunica și mă striga „Marioara”, iar eu plângeam în baie ca să nu mă vadă.

Într-o zi de iarnă, când gerul crăpa geamurile vechi ale casei, Sorin a venit pe neașteptate. A intrat fără să bată la ușă.

— Ce face tata? S-a mai luminat la față? a întrebat sec.

— Nu prea… Nu mai recunoaște pe nimeni. Abia mai vorbește.

Sorin s-a uitat la mine ca la o slugă. — Ascultă-mă bine: după ce moare tata, casa asta trebuie împărțită corect. Să nu vă gândiți că doar pentru că stați aici aveți mai mult drept.

Am simțit cum mi se strânge inima. Eu nu voiam casa. Voiau doar liniște pentru bunicul. Dar Sorin deja făcea planuri: „O vindem și împărțim banii.”

Când bunicul s-a stins, într-o noapte geroasă de februarie, am simțit că o parte din mine a murit odată cu el. Am plâns toți trei — eu, mama și Camelia (care venise doar pentru înmormântare). Sorin era ocupat cu telefoanele: notarul, banca, actele.

La parastas, rudele șușoteau: „Cine ia casa? Maria a stat aici atâția ani…”

După 40 de zile, am fost chemați la notar. Sorin și Camelia au venit îmbrăcați elegant, cu dosare groase sub braț.

— Noi vrem partea noastră! a spus Camelia fără ocol.

— Dar noi am avut grijă de tata! a izbucnit mama. Ani de zile! Voi unde erați?

Sorin a ridicat din umeri: — Legea e lege. Tata n-a făcut niciun testament.

Notarul a citit rece: „Casa și terenul se împart în mod egal între cei trei copii.”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Mama s-a prăbușit pe scaun.

— Nu e drept! Am stat aici, am muncit… Am cheltuit bani pe medicamente!

Camelia a zâmbit strâmb: — Puteai să pleci dacă nu-ți convenea.

A urmat un an de coșmaruri: procese, certuri, avocați. Sorin voia să vândă casa cât mai repede. Camelia amenința că ne dă afară dacă nu-i dăm partea ei în bani. Eu mergeam zilnic la cimitir și îi povesteam bunicului totul:

— De ce n-ai lăsat un bilet? De ce n-ai spus clar cui vrei să rămână casa?

Mama s-a îmbolnăvit de inimă din cauza stresului. Eu am început să urăsc fiecare colț al casei care altădată era plină de iubire.

Într-o zi, Sorin a venit cu un evaluator:

— Dacă nu ne dați banii până la Paște, scoatem casa la vânzare!

Am adunat fiecare leu din salariul meu de vânzătoare și din pensia mamei. Am împrumutat bani de la vecini. Am reușit cu greu să-i plătim pe Sorin și Camelia pentru partea lor. Când au plecat cu banii în buzunar, nici măcar nu s-au uitat înapoi.

Casa bunicului a rămas goală și rece mult timp după aceea. Niciun râset nu mai răsuna între pereții vechi. Doar eu și mama ne uitam uneori una la alta și ne întrebam:

— Oare merită să te sacrifici pentru familie dacă familia te trădează?

Acum stau pe prispa casei și mă gândesc: oare câte familii trec prin același coșmar? Oare sângele chiar înseamnă familie sau doar niște acte reci la notar?