Casa bunicului: O luptă pentru dreptate sau pentru avere?

— Nu pot să cred, Ilinca! Cum să ne facă una ca asta? — vocea mamei tremura, iar ochii îi erau roșii de plâns. Stăteam la masa din bucătăria bunicului, aceeași masă la care îi tăiam merele felii subțiri în fiecare seară, de când nu mai putea mesteca bine. Pe masă, printre cănile de ceai răcite, zăcea testamentul. Hârtia aceea galbenă, cu scrisul tremurat al unui notar, avea să ne schimbe viața.

Nu știu dacă ați simțit vreodată cum vi se prăbușește lumea într-o singură clipă. Eu am simțit-o atunci, când am citit că tot ce a avut bunicul — casa, pământul, chiar și vechiul ceas de perete — merge la unchiul Doru și mătușa Lidia. Oameni care veneau doar la Paște și Crăciun, cu sacoșe de cadouri și zâmbete false, dar care nu au stat niciodată să-i schimbe bunicului pampersul sau să-i țină mâna când avea dureri.

Am crescut în casa asta. Am învățat să citesc pe genunchii bunicului, am plâns când mi-am rupt genunchiul în curte și tot el m-a pansat. Când a început să uite lucruri, eram deja adolescentă. Mama lucra două schimburi la spital, tata plecase de mult. Eu am rămas să am grijă de el. Ani de zile i-am făcut injecții, i-am gătit supe și i-am citit ziarul cu voce tare, chiar dacă adormea după primele două paragrafe.

— Ilinca, nu e drept! — a izbucnit mama. — Tu ai făcut totul pentru el! Doru nici nu știe unde ținea tata medicamentele!

Nu era drept. Dar era legal. Testamentul era clar. Bunicul l-a făcut cu doi ani înainte să moară, când încă mai avea momente de luciditate. Sau cel puțin așa susțineau unchiul și mătușa, care l-au dus la notar într-o zi în care eu eram la școală.

Îmi amintesc perfect acea zi. M-am întors acasă și l-am găsit pe bunicul trist, uitându-se pe geam. L-am întrebat ce are, dar mi-a spus doar: „Nimic, Ilinca. Uneori oamenii trebuie să facă ce cred ei că e mai bine.” Nu am înțeles atunci.

După înmormântare, rudele s-au adunat ca niște corbi în jurul casei. Unchiul Doru a început să măsoare cu ruleta pereții, vorbind despre renovări. Mătușa Lidia a deschis dulapurile și a început să sorteze farfuriile vechi.

— Să nu uiți să iei lucrurile tale din cameră până la sfârșitul lunii — mi-a spus ea pe un ton rece.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Camera mea? Locul unde am visat, am plâns și am sperat? Să plec? Unde? Mama locuia într-o garsonieră mică, abia avea loc pentru ea.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu unchiul Doru.

— Unchiule, știi că eu am avut grijă de bunicu’… Poate putem găsi o soluție… — vocea mea era stinsă.

— Ilinca, nu e vorba de sentimente aici. Tata a decis. Asta e legea — mi-a răspuns el fără să mă privească.

Am simțit o furie mocnită crescând în mine. Am vrut să țip, să le spun cât sunt de nedrepți. Dar nu am făcut-o. M-am dus în camera mea și am plâns până dimineața.

Prietenii mei nu au înțeles prin ce trec.

— Lasă-i, Ilinca! O să-ți faci tu rost de casă! — îmi spunea Adina.

Dar nu era vorba doar de o casă. Era despre tot ce investisem acolo: timp, dragoste, sacrificiu. Era despre promisiunea pe care i-o făcusem bunicului: că nu-l voi lăsa niciodată singur.

Mama a încercat să vorbească cu un avocat.

— Doamnă, dacă există testament și nu puteți dovedi constrângere sau lipsa discernământului… nu aveți nicio șansă — i-a spus acesta sec.

Într-o seară, după ce am împachetat ultimele haine, m-am dus în camera bunicului. Am găsit sub pernă o scrisoare adresată mie:

„Ilinca dragă,
Dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt. Să știi că te-am iubit ca pe fiica mea și îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Poate n-am fost cel mai bun tată pentru mama ta sau cel mai drept om pentru tine acum la final. Dar uneori oamenii fac greșeli din frică sau din presiunea altora. Să nu lași casa asta să-ți umbrească sufletul. Tu ești mai mult decât niște ziduri.”

Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept. Am realizat că bunicul fusese manipulat sau poate speriat de ceilalți. Poate că boala îl făcuse vulnerabil sau poate că a vrut să împace pe toată lumea și a greșit față de mine.

Am plecat din casa copilăriei mele cu un rucsac și cu inima frântă. M-am mutat la mama și am început să lucrez ca infirmieră într-un azil de bătrâni. Poate că undeva acolo pot da mai departe grija pe care n-am putut s-o las moștenire.

Uneori mă întreb: oare binele făcut chiar se întoarce? Sau rămâne doar o poveste spusă la colț de stradă? Voi ce credeți: merită să fii bun când lumea pare atât de nedreaptă?