Casa care mi-a sfâșiat familia – povestea mea, Magda din Iași

— Magda, nu mai pot să ascund. Am cumpărat casa pentru mama. Toți banii noștri… s-au dus, a spus Vlad, cu vocea tremurândă, evitându-mi privirea. Am simțit cum lumea se prăbușește în jurul meu, ca și cum tavanul apartamentului nostru mic din Iași s-ar fi surpat peste mine și peste Andrei, băiatul nostru de șapte ani, care dormea liniștit în camera lui. Nu-mi venea să cred. Am rămas fără cuvinte, cu mâinile strânse pe marginea mesei din bucătărie, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi? am șoptit, simțind cum furia și disperarea se amestecă în pieptul meu. Vlad a ridicat din umeri, ca și cum ar fi fost prins într-o ploaie rece, fără umbrelă. — E mama, Magda. Nu mai putea să stea singură la țară. Casa aia era tot ce-și dorea. Și… și am crezut că o să înțelegi.

Am izbucnit în plâns, cu palmele la față. Nu era vorba doar de bani. Era despre încredere, despre planurile noastre, despre promisiunea că vom construi ceva împreună. Ne-am chinuit ani de zile să strângem fiecare leu, visând la o casă a noastră, la o curte unde Andrei să se joace cu mingea, la o viață mai bună. Și acum, totul dispăruse, ca și cum nici nu ar fi existat vreodată.

În zilele care au urmat, casa noastră a devenit un câmp de luptă. Vlad era tot mai absent, mereu pe drumuri între Iași și satul unde se mutase mama lui, iar eu mă simțeam tot mai singură. Andrei mă întreba mereu de ce tata nu mai vine acasă la timp, de ce plâng noaptea, de ce nu mai râdem împreună. Nu știam ce să-i răspund.

Într-o seară, când Vlad a venit târziu, l-am așteptat în hol, cu bagajele făcute. — Nu mai pot, Vlad. Nu pot să trăiesc cu trădarea asta. Ai ales-o pe mama ta, nu pe noi. El a încercat să mă oprească, să-mi spună că a făcut totul din dragoste, dar nu mai aveam putere să-l ascult. Am plecat la sora mea, Irina, care m-a primit cu brațele deschise, deși și ea avea necazurile ei.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Mă simțeam ca o străină în propria viață, ca și cum tot ce construisem se năruise peste noapte. Irina încerca să mă încurajeze, dar vedeam în ochii ei îngrijorarea. — Magda, trebuie să fii tare pentru Andrei. El are nevoie de tine. Nu lăsa greșelile lui Vlad să te doboare.

Andrei, sărăcuțul, nu înțelegea de ce nu mai mergem acasă, de ce tata nu mai vine să-l ia de la școală. Într-o seară, m-a întrebat cu ochii mari: — Mami, tata nu ne mai iubește? Am simțit cum mi se rupe sufletul. L-am strâns la piept și i-am promis că, orice s-ar întâmpla, voi fi mereu lângă el.

Între timp, Vlad mă suna din ce în ce mai rar. Îmi spunea că mama lui e bolnavă, că are nevoie de el, că nu poate să lase totul baltă. Îl ascultam, dar nu mai simțeam nimic. Mă simțeam ca o umbră, ca o femeie care și-a pierdut rostul.

Am încercat să-mi găsesc un nou loc de muncă. Am acceptat un post de vânzătoare la un magazin alimentar din cartier. Nu era visul meu, dar aveam nevoie de bani, de o rutină, de ceva care să mă țină pe linia de plutire. Colegele mele, Mariana și Loredana, m-au ajutat să mă integrez. — Hai, Magda, nu te mai gândi la el. Bărbații nu știu să aprecieze ce au, mi-a spus Mariana într-o pauză, oferindu-mi o cafea.

Cu timpul, am început să mă ridic. Am găsit puterea să zâmbesc din nou, să mă joc cu Andrei, să-i citesc povești seara. Am început să economisesc din nou, chiar dacă sumele erau mici. Irina mă ajuta cu cât putea, iar mama venea des să stea cu Andrei când eu lucram în ture de seară.

Într-o zi, Vlad a venit să-l vadă pe Andrei. Era obosit, îmbătrânit parcă peste noapte. — Magda, îmi pare rău. Am greșit. Dar nu pot să-mi las mama singură. Nu pot să fiu și aici, și acolo. L-am privit în ochi și am înțeles, pentru prima dată, că nu mai avem nicio șansă. — Vlad, nu mai e nimic de spus. Ai ales. Acum trebuie să trăim cu alegerile noastre.

Au trecut luni. Am reușit să ne mutăm într-o garsonieră mică, dar era a noastră. Am făcut din ea un cămin, cu flori la geam și desenele lui Andrei pe pereți. Am învățat să mă bucur de lucrurile mici: de râsul copilului meu, de o cafea băută în liniște, de o carte bună citită seara.

Uneori, mă gândesc la Vlad și la casa pe care a cumpărat-o pentru mama lui. Poate că el a crezut că face bine, dar a uitat că familia nu înseamnă doar sacrificii pentru părinți, ci și pentru cei pe care îi iubești și cu care îți faci planuri de viitor.

Astăzi, când mă uit la Andrei, știu că am făcut ce era mai bine pentru noi. Am învățat că un cămin nu înseamnă pereți, ci oamenii care sunt dispuși să lupte unii pentru alții.

Oare câți dintre noi au trecut prin astfel de alegeri? Ce ați fi făcut voi în locul meu? Poate că nu există răspunsuri simple, dar știu sigur că, oricât de greu ar fi, merită să lupți pentru liniștea și fericirea ta.