Casa care nu-mi mai aparține: Povestea mea despre pierdere, familie și curaj

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Radu! vocea mea tremură, dar nu de frig, ci de furie și neputință. Mâinile îmi strâng colțurile baticului, ca și cum aș putea să-mi țin sufletul să nu se destrame.

Radu, fiul meu, evită să mă privească. Se uită la pantofii lui scumpi, murdăriți de noroiul din curtea în care a crescut. — Mamă, n-am avut de ales. Datoriile… banca… dacă nu vindeam casa, ne-ar fi luat totul.

— Dar casa asta e tot ce am! Tot ce ai avut și tu! Am muncit o viață întreagă pentru ea. Tatăl tău a murit pe șantier ca să avem acoperișul ăsta deasupra capului!

Nu răspunde. În spatele lui, o femeie tânără — noua proprietară — mă privește cu jenă. Își trage copilul de mână și intră în casă. Casa mea. Miroase a vopsea proaspătă și a străini.

Mă așez pe banca veche din fața porții. Îmi simt inima grea ca o piatră. Vecina Ileana trece pe lângă mine și oftează: — Of, Marioara, ce vremuri am ajuns… Săraca de tine!

Nu răspund. Nu vreau milă. Vreau doar să mă trezesc din coșmarul ăsta.

Am crescut la țară, într-o familie săracă. Am știut mereu că trebuie să muncesc dublu ca să am ce pune pe masă. Când l-am născut pe Radu, am jurat că nu va duce lipsă de nimic. Am spălat scări, am făcut curat la oameni mai bogați decât mine, am vândut zarzavaturi în piață. Totul pentru el.

Radu a fost un copil bun, dar mereu cu capul în nori. A vrut mai mult decât am putut eu să-i ofer. A plecat la facultate la București, s-a însurat cu o fată de oraș, a făcut credite peste credite ca să-și cumpere apartament și mașină. Când au venit necazurile — pierderea locului de muncă, ratele care s-au dublat — a venit la mine cu ochii roșii de plâns.

— Mamă, trebuie să vindem casa. Nu avem altă soluție.

Am plâns atunci ca niciodată. Dar n-am avut putere să mă opun. M-a convins că e spre binele familiei. Că mă va lua la el, la oraș.

Acum stau pe banca asta, cu două valize lângă mine și cu sufletul gol. O mașină oprește în fața porții. E Radu.

— Hai, mamă, te rog… Nu putem sta aici.

— Unde mă duci?

— La noi acasă. O să fie bine.

Nu-l cred. Nici el nu crede ce spune.

Ajungem într-un apartament mic, la etajul patru, fără lift. Nora mea, Cristina, mă întâmpină cu un zâmbet forțat.

— Bună seara, mamă Marioara… Am pregătit camera mică pentru dumneavoastră.

Camera mică e cât o debara. Un pat îngust, o noptieră și un geam care nu se deschide bine. Pereții sunt reci și umezi. Aud cum Cristina îi șoptește lui Radu în bucătărie:

— Cât timp va sta aici? Nu putem trăi toți înghesuiți…

Mă prefac că nu aud. Îmi strâng hainele pe rafturi și încerc să nu plâng.

Zilele trec greu. Cristina mă tratează ca pe o musafiră nedorită. Radu vine târziu acasă și evită discuțiile cu mine. Nepoata mea, Ana-Maria, mă privește cu ochi mari și curioși.

— Bunico, tu unde ai stat înainte?

— Într-o casă mare, cu grădină și pomi fructiferi…

— De ce ai venit aici?

Nu știu ce să-i răspund.

Într-o seară, îi aud certându-se:

— Nu mai pot! Casa e prea mică! De ce nu găsești o soluție pentru mama ta?

— Ce vrei să fac? S-o dau afară?

— S-ar putea duce la un azil…

Mă doare fiecare cuvânt ca o rană deschisă. În noaptea aceea nu dorm deloc. Dimineața mă uit în oglindă și văd o femeie bătrână, obosită, cu ochii umflați de plâns.

Într-o zi primesc o scrisoare de la Ileana: „Marioara dragă, dacă vrei să vii la mine câteva zile până te liniștești, te aștept cu drag.”

Îmi fac bagajele fără să spun nimic. Las un bilet pe masă: „Nu vreau să vă fiu povară.”

La Ileana e liniște și cald. Bem ceai împreună și povestim despre vremurile bune. Îmi dau seama că nu casa m-a durut cel mai tare, ci faptul că familia mea nu mai e familie.

După câteva zile, Radu vine după mine:

— Mamă… Îmi pare rău. N-am știut cum să gestionez totul. M-am simțit copleșit… Dar te rog să vii acasă.

Îl privesc lung. — Acasă? Unde e acasă pentru mine acum?

Lacrimile îi curg pe obraji.

— Hai să găsim împreună o soluție… Poate putem lua o garsonieră mică pentru tine… O să te ajutăm cum putem…

Îl iau în brațe și simt că pentru prima dată după mult timp suntem din nou mamă și fiu.

Acum stau într-o garsonieră modestă la marginea orașului. Nu mai am grădină sau pomi fructiferi, dar am liniște și demnitate. Radu mă vizitează des cu Ana-Maria și uneori chiar Cristina zâmbește sincer.

M-am întrebat mult timp dacă am greșit undeva ca mamă sau dacă viața pur și simplu e nedreaptă uneori. Dar poate că adevărata casă nu e un loc anume, ci oamenii care te iubesc — chiar dacă uneori uităm cum s-o arătăm.

Oare câți dintre noi au trecut prin asta? Oare cât valorează o casă față de liniștea sufletului?