Casa de la marginea orașului: O decizie care a rupt liniștea familiei mele

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot să trăiesc cu sentimentul că nu contez pentru nimeni, a izbucnit mama-soacră, doamna Lidia, în mijlocul sufrageriei noastre mici, cu pereții galbeni și miros de cafea proaspătă. Era o seară de aprilie, iar eu abia împlinisem treizeci și patru de ani. Soțul meu, Vlad, stătea cu capul plecat, jucându-se nervos cu verigheta. Fetița noastră, Mara, se ascundea după canapea, simțind tensiunea din aer.

— Lidia, nu e vorba că nu contezi… dar casa asta e tot ce avem! am încercat eu să-i spun, cu vocea tremurândă. Știam că nu-i place să fie contrazisă, dar nu puteam să tac. Casa aceea din cartierul vechi al orașului era singura noastră ancoră. Aici ne-am crescut copilul, aici am plâns și am râs împreună. Dar pentru Lidia, era doar o povară.

— Voi aveți viața voastră! Eu am muncit patruzeci de ani pentru casa asta și vreau să mă bucur de bătrânețe. Să plec la Băile Felix, să am bani de excursii, să nu mai depind de nimeni! a continuat ea, ridicând tonul.

Mi-am mușcat buza. În mintea mea se derulau toate momentele când am încercat să-i fiu aproape: când a avut operația la genunchi și am stat cu ea nopți întregi, când i-am făcut cumpărăturile în pandemie, când i-am ascultat ore întregi poveștile despre tinerețea ei. Dar niciodată nu părea mulțumită.

Vlad s-a ridicat brusc:

— Mamă, dacă vinzi casa, unde o să stăm? Noi nu avem bani să ne mutăm altundeva. Știi cât costă chiria în orașul ăsta?

Lidia s-a uitat la el cu ochii umezi:

— Vlad, tu ești bărbat în toată firea! Nu poți să te bazezi mereu pe mine. Eu vreau să fiu liberă!

Am simțit cum mă cuprinde furia și neputința. Nu era vorba doar despre o casă. Era vorba despre rădăcini, despre siguranță, despre promisiuni nespuse. În acea seară, după ce Lidia a plecat trântind ușa, Vlad și cu mine am rămas tăcuți. Mara a venit la mine și m-a întrebat:

— Mami, bunica nu ne mai iubește?

Am strâns-o la piept și am plâns în tăcere.

Zilele următoare au fost un coșmar. Lidia a început să aducă agenți imobiliari, să facă poze prin casă fără să ne întrebe. Vecinii au început să bârfească: „Uite-o pe Lidia, vinde casa! Ce-or fi făcut copiii ăia de au supărat-o?”

Mama mea m-a sunat într-o seară:

— Simona, nu lăsa lucrurile așa! Vorbește cu Vlad, poate găsiți o soluție. Dar eu știam că Vlad era prins între două lumi: datoria față de mama lui și responsabilitatea față de familia noastră.

Într-o duminică dimineață, am decis să vorbesc deschis cu Lidia. Am mers la ea acasă cu Mara de mână.

— Lidia, te rog… hai să găsim o cale de mijloc. Poate putem lua un credit și să-ți dăm partea ta din casă. Sau poate găsim o garsonieră unde să stai liniștită. Dar nu ne lăsa pe drumuri…

Ea s-a uitat la mine lung:

— Simona, tu nu înțelegi… Eu nu mai vreau responsabilități! Vreau să mă simt vie cât mai pot.

— Dar noi? Noi ce facem?

A oftat adânc:

— O să vă descurcați. Sunteți tineri.

În acea clipă am simțit că tot ce am construit împreună s-a năruit. Am plecat fără să mai spun nimic.

Vlad a încercat să vorbească cu ea zile întregi. S-au certat la telefon, au plâns amândoi. Într-un final, Lidia a vândut casa unui dezvoltator imobiliar care urma să o dărâme și să ridice un bloc nou.

Ne-am mutat într-o garsonieră mică la marginea orașului. Mara plângea după camera ei roz. Vlad s-a închis în el și a început să stea tot mai mult peste program la serviciu. Eu m-am simțit trădată și abandonată.

Într-o seară ploioasă, după ce Mara a adormit, Vlad mi-a spus:

— Poate că mama are dreptate… Poate că fiecare trebuie să-și trăiască viața cum vrea.

L-am privit lung:

— Și noi? Noi ce facem cu rănile astea?

Nu mi-a răspuns.

Au trecut luni de zile până când am reușit să accept că viața nu e mereu dreaptă. Că uneori oamenii pe care îi iubești aleg alt drum și te lasă în urmă.

Dar încă mă întreb: oare familia mai înseamnă ceva în ziua de azi? Sau fiecare trebuie să lupte doar pentru el? Voi ce ați fi făcut în locul meu?