Casa din Strada Vișinilor: Moștenirea care a despărțit o familie

— Cum poți să accepți bani de la sora ta? Tu ai tot ce-ți trebuie, iar ea se chinuie să-și crească singură copiii!
Vocea mătușii Ileana a tăiat aerul din sufrageria mică, tapetată cu poze vechi și mileuri îngălbenite. Era parastasul de șase săptămâni al soacrei mele, iar familia se adunase în jurul mesei încărcate cu sarmale, cozonac și vin roșu. Nelu, soțul meu, s-a înroșit la față și a strâns pumnii sub masă. Magda, sora lui, a lăsat capul în jos, încercând să-și ascundă lacrimile.

Eu stăteam între ei, cu inima bătându-mi nebunește. Încercam să-mi amintesc de ce venisem aici: să ne rugăm pentru sufletul mamei lor, să fim împreună. Dar totul se transformase într-o scenă de teatru absurd, cu acuzații și priviri tăioase.

— Ileana, nu e momentul… a încercat să intervină unchiul Vasile, dar mătușa nu s-a lăsat.

— Ba e momentul! Sora ta a muncit toată viața pe salariu minim, cu doi copii după ea. Tu ai firmă, ai casă mare, ai mașină nouă! Și tot tu vrei jumătate din casa asta? Nu ți-e rușine?

Nelu s-a ridicat brusc de pe scaun. Ochii lui albaștri, de obicei blânzi, erau acum plini de furie.

— Nu e vorba de bani! E vorba de dreptate! Mama a vrut să ne lase casa la amândoi. De ce să renunț eu la partea mea?

Magda a izbucnit în plâns. Fetița ei cea mică, Ana, s-a agățat de fusta ei, speriată.

— Nelu… te rog… Nu pot să plătesc jumătate din casă. Abia mă descurc cu ratele și cu școala copiilor…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îi știam povestea Magdei: soțul ei plecase în Spania și nu mai trimisese bani de luni bune. Ea lucra ca vânzătoare la un magazin alimentar și făcea minuni cu puținul pe care îl avea.

— Nelu, poate ar trebui să… am încercat să spun ceva, dar el m-a întrerupt.

— Nu vreau milă! Nu vreau să fiu cel rău! Dacă mama a decis așa, cine sunt eu să schimb ceva?

Mătușa Ileana s-a ridicat și ea, trântind un pahar pe masă.

— Ești fratele ei! Asta ești! Și dacă nu-ți pasă de sângele tău, atunci nu meriți niciun leu din casa asta!

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Toți ochii erau pe noi. Am simțit cum privirile rudelor mă judecau și pe mine, ca și cum eram complice la nedreptate.

După masă, am ieșit pe balcon cu Magda. Fuma nervos o țigară și încerca să-și ascundă lacrimile.

— Nu vreau să mă cert cu el… Dar nu pot să-i dau bani. Nici dacă vând tot ce am, tot nu ajung la suma aia. Și copiii? Unde să-i duc?

Am pus mâna pe umărul ei.

— Poate găsim o soluție… Poate Nelu se răzgândește.

Ea a dat din cap tristă.

— Nelu n-a înțeles niciodată cât de greu mi-a fost. El a avut noroc: s-a însurat bine, a avut sprijin… Eu am tras singură. Și acum vrea să-mi ia casa asta…

În seara aceea, acasă, l-am găsit pe Nelu privind în gol la televizor. Am încercat să deschid subiectul cu blândețe.

— Nelu… poate ar trebui să te gândești dacă chiar ai nevoie de partea ta din casă. Magda chiar nu are unde să se ducă.

El a oftat adânc.

— Toată viața am fost „băiatul rău”. Când eram mici, mama îi dădea tot timpul dreptate ei. Eu eram cel care greșea mereu. Acum toți cred că sunt lacom… Dar nu e corect! Și eu am muncit pentru ce am!

Am simțit pentru prima dată cât de adânci erau rănile dintre ei. Nu era doar despre bani sau casă — era despre copilării nefericite, despre gelozie și neînțelegeri nespuse.

Zilele au trecut cu telefoane reci și discuții tensionate. Avocatul ne-a spus că legal Nelu are dreptate: poate cere jumătate din valoarea casei sau chiar vânzarea ei. Dar moral? Asta era altceva.

Într-o duminică dimineață, Magda a venit la noi cu copiii. Avea ochii umflați de plâns.

— Nelu… dacă vrei banii tăi, o să încerc să fac un credit. Dar te rog… lasă-mă măcar să stau aici până termin școala copiii…

Nelu s-a uitat lung la ea și apoi la mine. Am văzut cum i se înmoaie privirea.

— Magda… nu vreau să te dau afară. Dar nici nu vreau să fiu mereu cel care renunță la tot…

Am stat toți trei în bucătărie, tăcuți. Copiii se jucau pe covor cu niște mașinuțe vechi. Într-un final, Nelu a spus încet:

— Poate putem face un compromis… Să rămâi tu în casă cât timp ai nevoie. Când o să-ți fie mai bine financiar, vedem atunci cum facem cu partea mea…

Magda l-a îmbrățișat printre lacrimi.

Azi, când privesc înapoi la acea perioadă, încă mă întreb: oare banii chiar valorează mai mult decât liniștea unei familii? Ce-am fi făcut fiecare dintre noi dacă eram în locul celuilalt? Poate că adevărata moștenire nu e casa din Strada Vișinilor, ci felul în care reușim — sau nu — să rămânem oameni unii pentru alții.