Casa din Strada Vișinilor: Războiul pentru Moștenirea Bunicului

— Nu pot să cred, Irina! După tot ce am făcut pentru el, casa ajunge la ei? vocea mamei mele, Mariana, răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Era a treia zi după înmormântarea bunicului Gheorghe și aerul era mai greu ca niciodată. Tata, Viorel, stătea la masă cu pumnii strânși, privind în gol. Eu, cu ochii umflați de plâns și oboseală, încercam să-mi adun gândurile.

Bunicul fusese stâlpul familiei noastre. Un om simplu, cu mâini crăpate de muncă și ochi blânzi, care nu ridicase niciodată vocea la nimeni. După ce bunica a murit, el a rămas singur în casa de pe Strada Vișinilor. Mama și tata au fost cei care l-au vizitat aproape zilnic, i-au făcut cumpărături, i-au adus medicamente și l-au dus la doctor. Eu mergeam cât puteam, între facultate și jobul part-time la librărie.

Dar unchiul meu, Lucian, fratele mamei, nu venise pe la bunic decât de Crăciun sau când avea nevoie de bani. Soția lui, Lidia, nu-l suporta pe bunic și nici pe noi. Totuși, la parastas, Lucian a venit primul și a început să vorbească despre acte, testament și „drepturile fiecăruia”.

— Mariana, să nu crezi că doar pentru că ai stat mai mult pe aici ți se cuvine totul! a spus Lucian cu voce tăioasă. — Tata a fost tatăl nostru al amândurora!

Mama a izbucnit în plâns. — Dar tu unde ai fost când tata avea nevoie de cineva să-i schimbe pampersul? Când nu mai putea să-și țină cana în mână?

Lucian a ridicat din umeri. — Fiecare cu viața lui. Dar legea e lege.

A urmat o lună de coșmar: avocați, discuții interminabile, certuri la telefon și la masa de duminică. Am aflat că bunicul făcuse un testament cu doi ani înainte să moară. Casa urma să fie împărțită între mama și Lucian. Dar Lucian voia să vândă totul imediat. Mama nu putea concepe să vândă casa copilăriei ei.

Într-o seară, am găsit-o pe mama plângând în camera bunicului, ținând în brațe o fotografie veche cu el tânăr.

— Irina, nu mai pot… Nu-mi vine să cred că fratele meu poate fi atât de rece. Parcă nu-l mai recunosc.

Am încercat s-o liniștesc, dar nici eu nu știam ce să spun. M-am simțit prinsă între două lumi: una a amintirilor frumoase din copilărie, când toți eram împreună la masa de Paște în curtea cu vișini înfloriți, și alta a prezentului plin de ură și suspiciune.

Într-o zi am primit o scrisoare de la avocatul lui Lucian: ne cerea să eliberăm casa în două luni pentru că urma să fie scoasă la vânzare. Mama a făcut atac de panică. Tata s-a închis în sine și nu mai vorbea cu nimeni.

Am mers la Lucian acasă să încerc să-l conving să nu vândă. M-a primit Lidia la ușă:

— Ce vrei? Nu avem ce discuta. Casa aia trebuie vândută! Avem nevoie de bani pentru apartamentul nostru nou.

— Dar e casa copilăriei mamei mele! E tot ce ne-a rămas din bunic…

Lidia a râs scurt: — Sufletul nu se măsoară în metri pătrați, Irina. Fiecare trebuie să-și vadă de interesul lui.

Am plecat cu lacrimi în ochi. În acea noapte am visat că bunicul mă striga din grădină, printre vișini, dar când alergam spre el dispărea printre umbrele casei.

În ultimele zile înainte să plecăm din casă, am adunat lucrurile bunicului: bastonul lui vechi, pălăria ponosită, câteva scrisori de dragoste pentru bunica. Mama s-a prăbușit pe patul lui și a început să plângă în hohote:

— Nu meritam asta… Am făcut tot ce-am putut pentru el…

Tata a încercat s-o ridice:

— Mariana, hai să mergem… Nu putem schimba nimic acum.

Am ieșit ultima din casă. Am tras ușa după mine și am simțit cum o parte din mine rămâne acolo, între pereții plini de fotografii vechi și miros de mere coapte.

Au trecut luni de atunci. Mama încă nu vorbește cu Lucian. Familia noastră s-a rupt în două tabere care se evită la orice eveniment. Casa bunicului a fost vândută unui străin care a dărâmat vișinii ca să facă loc unui garaj.

Mă întreb adesea: merită oare o casă să distrugem tot ce am construit împreună? Ce rămâne din familie când banii devin mai importanți decât amintirile? Poate cineva să ierte vreodată asemenea trădare?