Casa dintre noi: povestea unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred că-mi ceri asta, mamă! am izbucnit, cu vocea tremurândă de furie și neputință. Stăteam în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pereți galbeni, față în față cu mama, care mă privea cu acea privire aspră, de neclintit, pe care o știam din copilărie. Pe masă, între noi, tremura o cană veche de ceai, ca și cum ar fi simțit și ea tensiunea din aer.

— Raluca, nu e vorba doar despre tine! Doru e fratele tău. Are nevoie de ajutorul tău acum, nu vezi? Dacă nu-l ajuți tu, cine să-l ajute? Eu nu mai pot, sunt bătrână…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Doru. Mereu Doru. Fratele meu mai mare, răsfățatul familiei, cel care a primit totul fără să dea nimic înapoi. Când eram copii, el primea mereu hainele noi, bicicleta cea bună, iar eu rămâneam cu resturile. Acum, după ce am muncit ani de zile în două joburi ca să-mi cumpăr apartamentul ăsta mic din Militari, mama vrea să-l vând ca să-l scap pe Doru de datorii.

— Mamă, tu știi cât am muncit pentru casa asta? Tu știi câte nopți am dormit pe la prieteni sau în chirie, strângând fiecare leu? Doru nu m-a ajutat niciodată cu nimic! Nici măcar nu m-a sunat de ziua mea anul trecut!

Mama a oftat adânc și a privit pe fereastră. Dincolo de geam, blocurile gri păreau și mai apăsătoare.

— E fratele tău. Familia trebuie să se ajute. Tu și Vlad sunteți tineri, vă puteți descurca. Vindeți apartamentul și vă luați altul mai mic… sau stați cu chirie o vreme. Doru are nevoie ACUM.

Vlad, soțul meu, stătea în pragul ușii, cu brațele încrucișate. Îl vedeam cum își mușcă buza de jos ca să nu spună ceva ce ar fi regretat. Știam că îl doare la fel de mult ca pe mine. Casa asta era visul nostru comun.

— Raluca, nu trebuie să faci nimic ce nu vrei… mi-a șoptit el mai târziu, când am rămas singuri. Dar știu că te va măcina dacă nu-l ajuți pe Doru. Și știu că mama ta nu va uita niciodată dacă o refuzi.

M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng. Nu era prima dată când simțeam că nu contez în familia mea decât ca o resursă pentru ceilalți. Când tata a murit, aveam 15 ani. Mama s-a sprijinit pe mine pentru orice: facturi, cumpărături, griji. Doru era mereu „ocupat”. Acum, după ce a pierdut banii la jocuri de noroc și a făcut datorii la niște oameni dubioși din cartierul nostru din Ploiești, tot eu trebuia să-l salvez.

— Raluca, dacă nu faci ceva, îl pierdem pe Doru! a țipat mama la telefon a doua zi dimineață. Plângea isteric. — O să-l bată oamenii ăia! O să ajungem de râsul lumii!

Am simțit cum mă sufoc între vinovăție și furie. De ce trebuie să fiu mereu eu cea responsabilă? De ce nu poate Doru să-și asume greșelile?

În seara aceea am mers la el acasă. Stătea într-o garsonieră dezordonată, cu sticle goale pe masă și televizorul urlând știri despre corupție și scandaluri politice.

— Raluca… te rog… dacă nu mă ajuți tu… nu știu ce fac… mi-a spus el cu voce stinsă.

— Doru, ai 38 de ani! Eu am 32 și abia am reușit să-mi fac un rost! De ce trebuie mereu să te scoată cineva din rahat?

A ridicat din umeri și s-a uitat în podea.

— N-am avut noroc… Tu ai avut noroc cu Vlad… Eu n-am avut nimic.

M-am enervat și mai tare.

— Noroc? Norocul meu a fost că am muncit ca un câine! Tu ai avut totul când erai mic! Eu eram invizibilă pentru voi!

A tăcut. Am plecat plângând.

Zilele următoare au fost un coșmar. Mama mă suna zilnic, plângând sau amenințându-mă că „nu mai sunt fata ei”. Vlad încerca să mă liniștească, dar îl vedeam cât e de obosit și el. La serviciu nu mă puteam concentra deloc. Colegii mă întrebau dacă sunt bolnavă.

Într-o noapte n-am mai rezistat și am ieșit la plimbare prin cartier. Am trecut pe lângă blocurile vechi unde am copilărit cu Doru. Mi-am amintit cum mă ascundeam în scara blocului ca să scap de certurile dintre el și tata. Cum mama îl apăra mereu pe el.

Am realizat că toată viața mea am încercat să le câștig dragostea făcând sacrificii pentru ei. Dar niciodată nu a fost destul.

A doua zi dimineață am sunat-o pe mama.

— Mamă… îmi pare rău. Nu pot să vând casa pentru Doru. Nu pot să renunț la viața mea pentru greșelile lui. Dacă vrei să mă urăști pentru asta… fă-o. Dar eu nu mai pot trăi doar pentru voi.

A tăcut mult timp la telefon.

— Atunci să nu mai vii la mine! Să nu mai aud de tine! mi-a spus rece.

Am închis telefonul tremurând. Vlad m-a luat în brațe fără să spună nimic.

Au trecut luni de atunci. Mama încă nu-mi vorbește. Doru s-a descurcat cumva — a vândut mașina veche și s-a mutat la țară la o mătușă. Eu și Vlad încă avem casa noastră mică din Militari și liniștea pe care am câștigat-o cu greu.

Dar uneori mă întreb: oare am făcut bine? Oare există o limită a sacrificiului pentru familie? Sau suntem condamnați să repetăm aceleași greșeli la nesfârșit?

Poate că adevărata întrebare este: cât valorează liniștea ta sufletească atunci când toți ceilalți vor doar să le dai tot ce ai?