Casa Mamei, Inima Mea Frântă: Povestea Unei Trădări de Familie

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pereți galbeni, scorojiti de vreme.

Mama s-a uitat la mine cu ochii ei albaștri, obosiți, dar fermi. — E pentru copii, Radu. Ei au nevoie de stabilitate. Tu ai unde să stai, ai serviciu. Ei… ei sunt tot ce contează acum.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Parcă tot aerul din cameră dispăruse. Casa aceea era tot ce-mi rămăsese din copilărie, din tata, din serile când ne adunam toți la masă și râdeam fără griji. Acum, urma să fie a Anei — fosta mea soție — și a copiilor noștri. Nu mă deranja că ai mei copii aveau un acoperiș sigur; mă durea că mama nu m-a întrebat, că nu m-a văzut și pe mine.

— Radu, nu e vorba despre tine sau despre Ana. E vorba despre Vlad și Ilinca. Ei au nevoie de un loc pe care să-l numească „acasă”. Tu ești adult, te descurci.

Am vrut să-i spun că nu e atât de simplu. Că nu e doar despre un acoperiș, ci despre rădăcini, despre sentimentul că aparții undeva. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Am ieșit pe ușă trântind-o, cu pași grei, simțind că pierd totul: casa, mama, copiii.

Am mers pe stradă fără țintă. Vântul îmi biciuia obrajii și mă simțeam mai singur ca niciodată. Telefonul a vibrat în buzunar. Era un mesaj de la Ana: „Mama ta a fost aici azi. A spus că vrea să ne ajute cu casa. Copiii sunt atât de fericiți… Mulțumesc.”

Am citit mesajul de trei ori. M-am oprit pe o bancă și am privit cerul plumburiu. Ce ironie! Ana era recunoscătoare mamei mele, iar eu mă simțeam exclus din propria familie.

Seara am ajuns acasă la garsoniera mea mică din Drumul Taberei. Am deschis o bere și am stat pe întuneric, gândindu-mă la tot ce s-a întâmplat în ultimii ani. Divorțul de Ana fusese inevitabil — certuri zilnice, reproșuri, oboseală cronică. Dar niciodată nu m-am gândit că voi ajunge să mă simt străin în propria familie.

A doua zi am mers la serviciu ca un robot. Colegul meu, Sorin, m-a întrebat:

— Ce-ai pățit, băi Radule? Pari că ai văzut fantome.

— Nimic… doar probleme acasă.

— Las’ că trec toate, frate. Știi cum e la noi: familia te ridică sau te doboară.

Avea dreptate. Dar ce faci când familia ta te doboară fără să vrea?

După muncă am trecut pe la mama. O găsisem în grădină, smulgând buruieni cu mâinile goale.

— Mamă… putem vorbi?

S-a ridicat încet și m-a privit lung.

— Știu că te doare, Radu. Dar Ana nu are pe nimeni aici. Copiii tăi au nevoie de stabilitate. Tu ai crescut aici… știi cât contează o casă.

— Și eu? Eu unde mai sunt acasă?

A oftat adânc.

— Ești bărbat acum. Trebuie să fii tare pentru ei.

M-am simțit ca un copil certat pe nedrept. Am vrut să urlu că nu e corect, că și eu am nevoie de sprijin, dar m-am abținut.

În weekend am mers la Ana să-i văd pe Vlad și Ilinca. Casa era plină de râsete și jucării împrăștiate peste tot. Ana mi-a zâmbit timid:

— Mama ta a adus niște dulceață și haine pentru copii… Sincer, nu știu cum să-i mulțumesc.

Vlad a venit alergând:

— Tati! Uite ce cameră mare am acum!

L-am strâns în brațe și am simțit un nod în gât. Pentru ei era bine… Dar pentru mine?

Seara târziu am stat cu Ana la o cafea.

— Radu… știu că e greu pentru tine. Dar copiii chiar au nevoie de stabilitate. Și eu… nu pot singură.

— Știu… dar parcă nu mai am loc nicăieri.

A tăcut o vreme.

— Poate că ar trebui să vorbim cu mama ta împreună. Să găsim o soluție și pentru tine.

Am dat din cap, dar știam că nu există soluții simple când vine vorba de familie.

În zilele următoare am început să mă gândesc serios la ce înseamnă „acasă”. Poate nu e doar o casă cu patru pereți; poate e acolo unde sunt copiii mei fericiți. Dar nu pot să nu mă întreb: dacă sacrificiul meu îi face fericiți pe ei, cine mă face fericit pe mine?

Într-o seară am sunat-o pe mama:

— Mamă… poate ai dreptate. Poate casa trebuie să fie a lor acum. Dar promite-mi că n-o să uiți niciodată că și eu sunt copilul tău.

A plâns la telefon și mi-a spus că mă iubește.

Acum stau în garsoniera mea mică și mă uit la pozele cu Vlad și Ilinca pe perete. Încerc să-mi spun că am făcut ce trebuie. Dar uneori mă întreb: oare cât trebuie să sacrificăm pentru cei dragi? Și cine ne adună bucățile când noi suntem cei care se frâng?