Casa noastră, războiul lor: O poveste despre familie, dreptate și trădare

— Nu e corect, domnule Petrescu! Am investit ani din viața mea și bani în casa asta! De ce să plec cu mâna goală?

Vocea lui Vlad răsuna în sufrageria noastră, răgușită de furie și disperare. Era a treia oară în acea săptămână când venea să discute cu mine și cu Maria, soția mea. Fata noastră, Irina, stătea într-un colț, cu ochii roșii de plâns, încercând să nu se uite nici la mine, nici la el. Mă uitam la Vlad și nu-l mai recunoșteam. Cândva îl consideram ca pe un fiu. Acum, era doar un străin care ne amenința liniștea.

Totul a început cu zece ani în urmă, când Irina s-a căsătorit cu Vlad. Erau tineri, plini de speranță. Noi am cumpărat casa din cartierul 23 August din București, un apartament modest cu trei camere. Am făcut sacrificii mari pentru avans și ratele la bancă. Irina și Vlad s-au mutat acolo imediat după nuntă. Noi am rămas în apartamentul nostru vechi, dar mergeam des să-i ajutăm.

Anii au trecut, iar relația lor s-a schimbat. Vlad a început să lipsească tot mai mult de acasă, iar Irina se plângea că nu mai comunică. Într-o zi, a venit la noi plângând: „Tata, nu mai pot. Vlad are pe altcineva.” Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am încercat să-i împac, să le spun că orice problemă are o rezolvare. Dar era prea târziu.

Divorțul a venit ca o furtună. Vlad a cerut jumătate din casă. „Am investit în renovări! Am pus parchetul, am schimbat instalațiile! Fără mine casa asta era o ruină!” striga el la fiecare întâlnire. Dar actele erau pe numele Irinei. Casa fusese cumpărată de noi, părinții ei.

Maria încerca să-l calmeze: „Vlad, nimeni nu vrea să te nedreptățească. Dar casa e a Irinei. Noi am plătit-o.”

El însă nu voia să audă: „Fără mine nu aveați nici măcar mobila asta! Am muncit ca un câine!”

Într-o seară, după ce Vlad a plecat trântind ușa, Irina s-a prăbușit pe canapea: „Tata, dacă îi dau ceva din casă, tu mă mai iubești?”

M-am uitat la ea și am simțit că mă sufoc. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsese familia mea să se certe pentru bani?

Am început să mă gândesc la toate sacrificiile făcute pentru copii. La nopțile nedormite, la ratele plătite cu greu. La cum am pus fiecare leu deoparte pentru ca Irina să aibă un viitor mai bun decât am avut noi. Și acum, totul părea să se destrame din cauza unui bărbat care nu mai avea niciun respect pentru noi.

Am vorbit cu un avocat. Ne-a spus că Vlad nu are drept legal la casă, dar că poate cere despăgubiri pentru investițiile făcute dacă le poate dovedi. Am început să adunăm facturi, poze de la renovări, orice dovadă că noi am plătit cea mai mare parte.

Într-o zi, Vlad a venit cu mama lui. O femeie rece, cu privirea tăioasă.
— Domnule Petrescu, nu vreau scandaluri. Dar fiul meu are dreptate. A muncit aici! Nu puteți să-l dați afară ca pe un câine!

M-am ridicat în picioare:
— Doamnă Popescu, nimeni nu vrea să-l dea afară pe Vlad. Dar casa asta e a fetei mele! Noi am plătit-o!

Irina plângea în tăcere. Maria încerca să o liniștească.

Au urmat luni de zile de certuri, avocați, amenințări cu procese. Vlad venea tot mai des beat la ușă și făcea scandal în fața blocului. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Uite-l pe ginerele domnului Petrescu! Ce rușine!”

Într-o noapte, Irina m-a sunat speriată: „Tata, Vlad a spart ușa! Mi-e frică!” Am alergat cât am putut de repede până la ea acasă. L-am găsit pe Vlad urlând și aruncând cu lucruri prin sufragerie.
— Ieși afară din casa fetei mele! i-am strigat.
El s-a uitat la mine cu ură:
— O să vă pară rău! O să vă iau tot!

Am chemat poliția. A fost nevoie de ordin de restricție.

După luni întregi de stres și procese, judecătorul a decis: Vlad nu are drept la jumătate din casă, dar poate primi o sumă modică pentru munca depusă la renovări — mult mai puțin decât cerea el.

Irina era epuizată psihic. Maria nu mai dormea nopțile de griji. Eu mă simțeam vinovat că nu am putut proteja familia de această umilință publică.

Acum stau singur în bucătărie și mă întreb: unde am greșit? Am făcut tot ce am putut pentru copiii mei și totuși familia mea s-a destrămat sub ochii mei. Merită oare liniștea sufletească atâta luptă? Sau ar fi trebuit să renunțăm mai devreme?

Poate că banii chiar schimbă oamenii… Sau poate că adevărata problemă e lipsa de recunoștință și respect între cei care ar trebui să fie o familie.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că dreptatea contează mai mult decât pacea în familie?