Casa noastră, visul nostru – sau al lor?
— Nu se poate, nu pot să cred că tu chiar vrei asta, Irina! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei care încă mirosea a cozonac proaspăt.
Irina, fiica mea cea mare, mă privea cu ochii reci, de parcă nu eram mama care o legăna când avea febră, ci un obstacol în calea fericirii ei. Lângă ea, Ana și Cătălina, surorile mai mici, se uitau în podea. Soțul meu, Viorel, stătea la masă, cu mâinile strânse pe cana de ceai, fără să spună nimic. Tensiunea era atât de densă încât simțeam că nu mai pot respira.
— Mamă, nu e ca și cum vrem să vă dăm afară din casă. Doar că… uite, fiecare dintre noi are familie acum. E greu cu chiria în oraș. Casa asta e mare. Dacă am împărți-o în două apartamente, am putea trăi toți aici. Voi jos, noi sus. Sau invers. Nu vezi ce simplu ar fi? a spus Irina, încercând să pară rațională.
Am simțit cum mi se strânge inima. Casa asta nu era doar niște cărămizi și mortar. Era visul nostru, al meu și al lui Viorel. Ani de zile am strâns fiecare leu, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice bucurie măruntă doar ca să avem un loc al nostru. Când copiii erau mici și plângeau de frig iarna, ne promiteam unul altuia că într-o zi vom avea căldură și liniște. Acum, când în sfârșit puteam respira ușurați, fetele noastre voiau să ne taie casa în două.
— Dar voi nu înțelegeți? am șoptit. Nu e vorba doar de spațiu. E vorba de liniștea noastră. Am muncit toată viața pentru casa asta. Voi aveți viețile voastre acum…
— Și noi am muncit! a izbucnit Ana. Toată lumea are probleme cu banii! Tu crezi că nouă ne e ușor?
— Nu zic că nu vă e greu… Dar nu putem trăi toți sub același acoperiș ca pe vremuri. Suntem prea mulți, prea diferiți acum.
Cătălina a ridicat privirea și a spus încet:
— Mamă, tu mereu ai zis că familia e pe primul loc. De ce nu vrei să fim împreună?
M-am uitat la Viorel. Ochii lui erau umezi. Știam că îl doare la fel de tare ca pe mine.
— Pentru că nu mai suntem aceiași oameni ca atunci când erați mici. Avem nevoie de liniște. Voi aveți nevoie de intimitate cu soții voștri, cu copiii voștri… Nu vreau să vă aud certându-vă prin pereți subțiri sau să vă simțiți supravegheate mereu.
Irina a oftat:
— Atunci ce propui? Să ne chinuim toată viața cu chirii scumpe? Să ne împrumutăm la bancă?
— Poate… poate găsim altă soluție. Poate vă ajutăm cu un avans pentru o garsonieră… sau poate vă mai strângeți puțin până găsiți ceva convenabil.
— Ușor de zis! a răbufnit Ana. Tu ai avut norocul să construiești când terenurile erau ieftine! Acum nici nu visăm la așa ceva!
Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. Nu era vina mea că lumea s-a schimbat atât de mult. Dar nici nu puteam să renunț la tot ce am clădit.
Viorel a intervenit timid:
— Fetele, noi nu vrem să fim răi… Dar casa asta e tot ce avem. Nu putem trăi toți aici fără să ne distrugem relațiile.
Irina s-a ridicat brusc:
— Bine! Dacă asta vreți… O să ne descurcăm singure!
A ieșit trântind ușa. Ana și Cătălina au rămas câteva clipe în tăcere, apoi au plecat și ele.
După ce s-a lăsat liniștea, m-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote. Viorel m-a luat în brațe și mi-a șoptit:
— O să treacă și asta…
Dar nu eram sigură că va trece vreodată.
Zilele următoare au fost un chin. Fetele nu ne-au mai sunat decât rar și scurt. La biserică, vecinele mă întrebau dacă sunt bine, dar eu zâmbeam fals și schimbam vorba. Mă simțeam vinovată – ca și cum aș fi refuzat să-mi ajut propriii copii când aveau cea mai mare nevoie.
Într-o seară, Cătălina m-a sunat plângând:
— Mamă… Nu știu ce să facem. Soțul meu vrea să plecăm la Cluj pentru un job mai bun… Dar mi-e frică să las totul aici.
Am simțit un gol în stomac.
— Draga mea… Dacă asta vă ajută să vă fie mai bine, trebuie să încercați. Eu sunt aici mereu pentru tine.
— Dar dacă nu ne mai întoarcem niciodată? Dacă ne îndepărtăm?
— Dragostea nu ține cont de distanță…
Am închis telefonul cu inima frântă.
Într-o duminică dimineață, Irina a venit singură acasă. Avea ochii umflați de plâns.
— Mamă… Îmi pare rău că am fost așa de dură cu tine. Doar că… mă simt atât de pierdută uneori…
Am luat-o în brațe și am plâns amândouă.
— Știu că ți-e greu… Dar trebuie să găsim o cale să fim aproape fără să ne rănim unii pe alții.
Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Fetele au început să vină din nou pe la noi, dar mereu plutea ceva nespus între noi – o teamă că orice discuție ar putea reaprinde vechile conflicte.
Acum stau pe terasa casei noastre și privesc apusul peste grădina pe care am plantat-o cu mâinile mele. Mă întreb: oare chiar trebuie să renunțăm la tot ce am construit pentru copiii noștri? Sau există o cale prin care fiecare generație să-și găsească locul fără să-l ia cu forța celuilalt?
Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? E oare egoism să vrei liniște după o viață de sacrificii?