Casa pe care am construit-o pentru ei, dar în care nu am loc

— Tata, nu poți să stai la noi. E prea mic apartamentul. Și copiii au nevoie de spațiu.

Vocea fiului meu, Vlad, răsună în capul meu ca un ecou spart. Stau pe palierul blocului din Ploiești, cu valiza la picioare, și încerc să-mi adun gândurile. Am venit din Germania după douăzeci de ani de muncă grea, cu spatele rupt și mâinile crăpate de la atâta construcție. Am visat la ziua asta: să-mi strâng copiii în brațe, să le aud râsul, să simt mirosul de ciorbă de acasă. Dar acum, tot ce simt e un gol în stomac și o rușine care mă apasă.

— Nu-i nicio problemă, Vlad. Mă descurc eu…

Încerc să zâmbesc, dar buzele nu mă ascultă. Îmi iau valiza și cobor scările încet, ca un bătrân care nu mai are unde să se ducă. Pe drum spre gară, mă gândesc la Maria, fata mea cea mică. Poate ea mă va primi. Ea era mereu mai caldă, mai apropiată de mine când era mică.

Ajung la blocul ei și sun la interfon. Răspunde după câteva secunde.

— Tata? Ce faci aici?
— Am venit să te văd, Maria. Poate… pot să stau la tine o noapte? Nu vreau mult…
— Of, tata… Nu știu ce să zic. Știi că soțul meu, Radu, nu prea e de acord cu vizite neanunțate. Și avem musafiri diseară…

Simt cum mi se strânge inima. Mă uit la valiză și îmi vine să plâng. Dar nu pot. Sunt bărbat. Sunt tată. Nu plâng.

— Înțeleg, Maria. Nu-i nimic. Poate altădată.

Închid telefonul și mă așez pe o bancă din fața blocului. Privesc oamenii care trec pe lângă mine: mame cu copii de mână, bătrâni care se sprijină unul pe altul, tineri care râd zgomotos. Eu sunt singur. Am muncit douăzeci de ani pentru ei — pentru Vlad și Maria — ca să aibă casele astea frumoase, ca să nu le lipsească nimic. Am trimis bani lună de lună, am renunțat la viața mea pentru viitorul lor.

Îmi amintesc cum era în Germania: șantierele reci iarna, camarazii români cu care împărțeam o cameră mică și visele despre acasă. În fiecare seară mă gândeam la copiii mei: „Oare ce fac? Oare mă mai țin minte?” Le trimiteam pachete cu dulciuri și haine noi de Crăciun, iar la telefon îmi spuneau mereu: „Mulțumim, tata! Ești cel mai bun!”

Dar anii au trecut și distanța s-a făcut tot mai mare. Soția mea, Lenuța, s-a stins acum cinci ani. Nici atunci n-am putut veni acasă decât pentru câteva zile — șeful nu mi-a dat mai mult concediu. Copiii mei au crescut fără mine. Acum sunt străini.

Seara mă prinde pe bancă. Îmi sun un vechi prieten, Gică.

— Gicule, ai un loc unde să dorm diseară?
— Vino la mine, Nicule! Cum să nu? Ce-ai pățit?

La Gică găsesc o cameră mică și caldă. Bem o țuică și povestim despre vremurile bune.

— Nicule, ai făcut tot ce-ai putut pentru ei. Dar vezi tu… copiii din ziua de azi nu mai știu ce-i sacrificiul.
— Poate că am greșit undeva… Poate trebuia să stau aici cu ei, chiar dacă eram săraci.
— Nu-i vina ta că ai vrut ce-i mai bun pentru ei.

Noaptea nu pot dormi. Mă uit pe tavanul scorojit și mă întreb: „Ce rost a avut totul?”

A doua zi încerc din nou să vorbesc cu Vlad.

— Vlad, hai să bem o cafea împreună.
— Tata, sunt ocupat la serviciu… poate altădată.

Încerc să nu mă simt respins. Încerc să cred că e doar o perioadă aglomerată pentru el. Dar știu adevărul: nu mai sunt parte din viața lor.

Într-o zi mă întâlnesc cu Maria în piață.

— Tata… îmi pare rău că n-am putut să te primesc atunci. Radu e stresat cu serviciul și copiii sunt agitați…
— Nu-i nimic, Maria. Voi sunteți familia mea. Eu doar voiam să vă văd.

Ea se uită la mine cu ochi umezi.

— Știi… când eram mică mi-era dor de tine în fiecare seară. Dar acum… parcă nu mai știm cum să fim împreună.

O îmbrățișez strâns și simt că plângem amândoi fără cuvinte.

Trec zilele și încerc să-mi găsesc rostul aici, în România mea veche și nouă deopotrivă. Merg prin parcuri, vorbesc cu vecinii bătrâni despre vremurile când tot cartierul era o familie mare. Dar casa mea e goală — casa pe care am cumpărat-o pentru copii stă pustie; ei au ales să stea separat, fiecare cu familia lui.

Într-o seară îi invit pe toți la mine la masă: Vlad vine grăbit, Maria aduce copiii care aleargă prin camerele goale.

— Tata… e frumos aici la tine — spune Vlad — dar trebuie să plecăm devreme; avem treabă mâine.

Rămân singur cu farfuriile nespălate și cu mirosul de sarmale care nu mai bucură pe nimeni.

Mă uit pe geam la luminile orașului și mă întreb: oare cât valorează dragostea unui tată? Oare sacrificiul meu a fost în zadar? Dacă aș fi rămas aici, am fi fost mai uniți? Sau poate distanța nu e doar între țări — ci între inimi?

Voi ce credeți? Poate dragostea unui părinte să fie uitată atât de ușor? Sau timpul vindecă totul?