Casa schimbată pe suflet: Povestea unei alegeri imposibile

— Irina, trebuie să vorbim serios. Nu mai putem amâna.

Vocea soacrei mele, doamna Stanciu, răsuna în bucătăria mică, plină de abur de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Vlad, soțul meu, evita privirea mea. Simțeam că urmează ceva grav.

— Am găsit o soluție pentru toți, a continuat ea, cu acel ton autoritar care nu lăsa loc de replică. Facem schimb de case. Voi vă mutați la noi, la curte, iar eu vin aici, la bloc. Dar…

A făcut o pauză lungă, privindu-mă direct în ochi.

— Condiția e simplă: tu, Irina, trebuie să-mi treci apartamentul pe numele meu. E mai sigur așa, să nu ajungă pe mâna altora dacă se întâmplă ceva cu voi.

Mi s-a tăiat respirația. Am simțit cum tot sângele mi se urcă în obraji. Vlad a încercat să spună ceva, dar mama lui l-a oprit dintr-un gest scurt.

— Nu e nimic de discutat. E pentru binele familiei!

Am privit spre Vlad, căutând sprijin. Dar el părea mic și pierdut în fața mamei lui. Știam că nu pot conta pe el să mă apere. În mintea mea au început să se deruleze toate poveștile despre fratele lui Vlad, Bobby – cum a ajuns la pușcărie după ce a tras familia în tot felul de afaceri dubioase. Știam că doamna Stanciu era capabilă de orice ca să-și protejeze copiii, chiar dacă asta însemna să calce peste mine.

— Nu pot să fac asta, am spus încet, dar hotărât. Apartamentul e singura mea siguranță. L-am primit de la părinții mei și nu vreau să-l pierd.

Doamna Stanciu a oftat teatral.

— Irina, nu te gândești la viitor? La copii? La Vlad? Ce fel de soție ești dacă nu vrei să faci un sacrificiu pentru familie?

M-am ridicat brusc de la masă.

— Sacrificiu? Să rămân fără nimic? Să risc să ajung pe drumuri dacă vă răzgândiți?

Vlad s-a ridicat și el, încercând să mă liniștească.

— Hai să discutăm mai târziu, mamă. Irina are dreptate, e o decizie mare.

Dar doamna Stanciu nu s-a lăsat.

— Nu vă mai suport cu mofturile voastre! Bobby ar fi făcut orice pentru familie! De aia a ajuns unde a ajuns – pentru că a avut curaj!

Am simțit un nod în gât. Bobby era mereu dat exemplu – „visătorul”, „curajosul”, dar nimeni nu vorbea despre cum a distrus tot ce a atins. Și totuși, Vlad părea prins între loialitatea față de mine și frica de mama lui.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. Zilele următoare au fost pline de tăceri apăsătoare și priviri aruncate pe furiș. Vlad încerca să mă convingă subtil:

— Poate că mama are dreptate… La curte ar fi mai bine pentru copii. Și oricum, n-ar face nimic rău cu apartamentul tău.

— Vlad, tu chiar crezi asta? Ai uitat ce s-a întâmplat cu Bobby? Ai uitat cum v-a vândut mașina fără să vă spună?

El a dat din umeri.

— Era altfel atunci…

Dar eu știam că trecutul nu dispare pur și simplu. Într-o seară, am găsit-o pe doamna Stanciu vorbind la telefon cu cineva despre „acte” și „garanții”. Când m-a văzut în prag, a închis repede telefonul.

— Ce cauți aici?

— Voiam doar un pahar cu apă…

— Să știi că nu-mi place cum te porți cu familia noastră. Dacă nu vrei să faci parte din ea cu adevărat, poate ar trebui să te gândești dacă locul tău e aici.

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am gândit la mama mea, la cât s-a chinuit să-mi lase apartamentul ăsta ca eu să nu depind niciodată de nimeni. Și acum eram presată să-l dau pe mâna unei femei care nu mă vedea decât ca pe o piedică.

În zilele care au urmat, presiunea a crescut. Doamna Stanciu a început să-i vorbească urât lui Vlad despre mine:

— E egoistă! Nu-i pasă decât de ea! Nici măcar nu vrea să-ți dea un copil!

Asta m-a durut cel mai tare. Încercam de luni bune să rămân însărcinată și fiecare test negativ era o rană nouă. Acum eram acuzată că nu vreau copii doar pentru că refuzam să-mi dau casa.

Într-o seară, Vlad a venit acasă abătut.

— Irina… Mama zice că dacă nu acceptăm oferta ei, ne taie din testament. N-o să primim nimic niciodată.

L-am privit lung.

— Vlad… Tu ce vrei?

A tăcut mult timp înainte să răspundă.

— Vreau liniște. Vreau să fim o familie normală…

Am izbucnit:

— Atunci apără-mă! Apără-ne!

Dar el doar a oftat și s-a dus la baie.

În noaptea aceea am luat o decizie grea: dacă Vlad nu era dispus să lupte pentru noi, trebuia să lupt eu pentru mine. A doua zi am sunat-o pe mama mea și i-am povestit totul printre lacrimi.

— Irina, tu știi cel mai bine ce ai de făcut. Dar nu-ți da niciodată siguranța pe promisiuni goale!

Am simțit o ușurare imensă. Pentru prima dată după mult timp, am dormit liniștită.

Când i-am spus doamnei Stanciu că refuz definitiv oferta ei, a țipat la mine:

— O să regreți! O să rămâi singură!

Poate că da… Dar prefer singurătatea decât trădarea celor care ar trebui să mă iubească.

Acum stau în apartamentul meu mic și mă uit la pozele cu părinții mei pe rafturi. Vlad s-a mutat temporar la mama lui „ca să-și limpezească gândurile”. Poate că n-o să ne mai împăcăm niciodată. Dar măcar știu că am rămas fidelă mie însămi.

Oare câți dintre noi au fost puși vreodată în fața unei alegeri imposibile între familie și propria siguranță? Ce ați fi făcut voi în locul meu?