Casa tatălui, umbra fratelui: Povestea unei moșteniri pierdute

— Nu te mai agita, Mihai, știi bine că tata ține la tine, doar că… — vocea Irinei, soția mea, răsuna stins în bucătăria rece, unde aburul cafelei se ridica leneș printre rafturile cu borcane vechi. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceramică, iar privirea mi se pierdea pe fereastra aburită, spre curtea unde tata, bătrân și gârbovit, încerca să taie niște lemne.

— Nu-i adevărat, Irina. N-a ținut niciodată la mine așa cum a ținut la Radu. Eu am rămas aici, am avut grijă de el, am reparat acoperișul când ploua în casă, am dus lemnele iarna, am stat nopți întregi lângă el când avea febră. Radu a venit doar la sărbători, cu zâmbetul lui fals și cu povești din București. Și totuși… — mi-am mușcat buza, simțind cum furia și neputința mă sufocă.

Irina s-a apropiat și mi-a pus mâna pe umăr.

— Mihai, poate că nu-i târziu să vorbești cu el. Să-i spui ce simți. Poate nu știe…

Am râs amar.

— Nu știe? Tata știe tot. Știe că eu am renunțat la facultate ca să rămân acasă după ce mama s-a dus. Știe că Radu a plecat fără să se uite înapoi. Dar tot pe el l-a pus pe piedestal. Tot lui îi dădea banii de haine, tot lui îi cumpăra bicicletă nouă de ziua lui. Eu primeam resturile.

În ziua aceea, tata m-a chemat în camera lui. Stătea pe marginea patului, cu testamentul pe masă.

— Mihai, vreau să vorbim ca între bărbați. Știi că nu mai am mult…

Am simțit un nod în gât.

— Știu, tată. Dar nu despre asta vreau să vorbim.

El a ridicat privirea spre mine, obosit.

— Radu are nevoie de casă. Are copii, are familie mare. Tu… tu ai viața ta aici, dar el trebuie ajutat.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

— Eu? Eu am viața mea aici? Tată, eu n-am plecat niciodată! Eu am stat lângă tine! Radu nici nu știe unde e fântâna din curte!

Tata a oftat și a întors capul.

— Mihai, nu vreau ceartă. Așa am hotărât.

Am ieșit trântind ușa. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin curte ca un animal prins în capcană. Irina m-a găsit dimineața sprijinit de gard.

— Ce faci aici?

— Mă gândesc dacă mai are rost să stau…

A trecut o lună până când tata s-a stins. La înmormântare, Radu a venit cu soția lui elegantă și cu copiii îmbrăcați ca de Paște. Vecinii șușoteau: „Săracul Mihai, el a rămas aici cu bătrânul…”

După parastas, notarul ne-a chemat să citim testamentul. Am stat toți trei la masa lungă din sufragerie: eu, Radu și notarul. Irina stătea în prag, cu ochii roșii de plâns.

Notarul a început să citească:

„Subsemnatul Gheorghe Popescu las întreaga proprietate fiului meu Radu Popescu…”

Restul cuvintelor s-au pierdut într-un vuiet surd. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc și inima îmi bate nebunește.

Radu s-a uitat la mine cu o privire vinovată.

— Mihai… eu n-am știut…

M-am ridicat brusc.

— Nu-i vina ta. E vina mea că am crezut că sacrificiul contează.

Am ieșit din casă fără să mă uit înapoi. În curte, bătrânul cireș sub care mama mă legăna când eram mic părea mai uscat ca niciodată.

Au trecut zilele greu. Irina încerca să mă încurajeze:

— Putem începe de la zero oriunde. Nu casa asta ne definește.

Dar pentru mine era mai mult decât o casă. Era dovada vieții mele de sacrificiu și a dragostei pe care n-am primit-o niciodată pe deplin.

Într-o seară, Radu a venit la mine la poartă.

— Mihai, hai să bem o bere. Trebuie să vorbim…

L-am privit lung.

— Despre ce? Despre cum ai primit totul fără să faci nimic?

A tăcut o clipă.

— Nu e drept ce s-a întâmplat. Dacă vrei… putem vinde casa și împărțim banii.

Am zâmbit trist.

— Nu vreau banii tatei. Voiam doar să știu că am contat pentru el…

Radu a plecat fără să mai spună nimic. Am rămas singur sub cerul plin de stele, cu sufletul gol și cu întrebarea care mă macină și acum:

Oare merită să te sacrifici pentru familie dacă la final rămâi doar cu regrete? Ce ați fi făcut voi în locul meu?