Casa vândută, sufletul împărțit: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred că ai semnat fără să ne consulți pe toți! vocea lui Sorin răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mamei, pierdută undeva între noi, mă făcea să mă simt mai mică decât oricând.

— Sorin, nu am avut de ales. Mama nu mai poate sta singură aici. Casa e prea mare, prea rece… și tu știi bine că niciunul dintre noi nu are timp să vină zilnic, am încercat să explic, dar cuvintele mi se opreau în gât ca niște pietre.

— Nu e vorba doar de timp, e vorba de principiu! Casa asta e tot ce ne-a rămas de la tata. Cum ai putut s-o vinzi fără să ne lași măcar să ne luăm rămas-bun?

Mă uitam la fratele meu, cu ochii lui albaștri, la fel ca ai tatei, plini de reproș. Lângă el, Irina, sora noastră mai mică, își frământa mâinile și încerca să nu plângă. Mama stătea pe scaunul vechi, cu spatele ușor cocoșat, privind în gol. De când a început să uite lucruri — întâi cheile, apoi zilele săptămânii, apoi numele noastre — totul s-a schimbat între noi.

Casa copilăriei noastre, cu mirosul ei de lemn vechi și mușcate la ferestre, devenise un loc al tristeții și al fricii. În fiecare seară mă temeam că mama va uita să stingă aragazul sau va cădea pe scări. Am încercat să o convingem să accepte o femeie care să o ajute, dar refuza mereu: „Nu vreau străini în casa mea!”

Într-o noapte, am găsit-o plângând în bucătărie, cu o oală arsă pe foc. Atunci am știut că nu mai pot amâna decizia. Am vorbit cu un notar, am găsit un cumpărător și am început demersurile pentru a o muta pe mama într-un centru de îngrijire din apropiere. Totul s-a întâmplat prea repede.

— Nu ai avut dreptul! a izbucnit Sorin din nou. Eu aș fi putut veni mai des dacă mă anunțai din timp. Irina ar fi putut lua un concediu…

Irina a oftat adânc:
— Sorin, nu te minți singur. Niciunul dintre noi nu era pregătit pentru asta. Eu am doi copii mici acasă și un soț care lucrează în străinătate. Tu ai serviciul tău la București… Cine ar fi stat cu mama zi și noapte?

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. M-am ridicat brusc și am ieșit pe hol, unde lumina slabă se lovea de pereții tapetați cu poze vechi: eu la serbare, Sorin cu bicicleta, Irina în rochie roz. Am atins fotografia cu tata — zâmbea larg, ținându-ne pe toți trei în brațe.

— Ce ar fi făcut el? am șoptit.

În ziua mutării, mama nu a înțeles ce se întâmplă. „Unde mergem? De ce nu stăm acasă?” m-a întrebat de zeci de ori. I-am spus că mergem într-un loc unde va avea grijă cineva de ea tot timpul. A plâns ca un copil.

Centrul era curat, cu personal amabil, dar rece ca un spital. În primele zile mergeam zilnic la ea. Îmi spunea mereu: „Când mă duci acasă?”

Sorin a refuzat să vină s-o vadă. „Nu pot s-o privesc acolo”, mi-a spus la telefon. Irina venea rar, mereu grăbită.

Între timp, banii din vânzarea casei au ajuns subiect de ceartă. Sorin voia să-i investească pentru viitorul copiilor lui; Irina avea nevoie de bani pentru ratele la apartament. Eu am insistat ca totul să fie folosit pentru îngrijirea mamei.

— Nu e corect! a țipat Sorin într-o zi la telefon. Mama nici nu știe unde e! Pentru cine strângi tu banii ăștia?

— Pentru ea! Pentru demnitatea ei! am urlat înapoi.

Nopțile au devenit lungi și grele. Mă visam copil, alergând prin curtea casei părintești, iar mama mă striga la masă. Mă trezeam plângând și mă simțeam vinovată că i-am luat ultimul lucru care-i dădea sens vieții.

Într-o duminică am găsit-o pe mama privind pe geam, cu ochii goi.
— Te-ai întors? m-a întrebat încet.
— Da, mamă… Sunt aici.
A zâmbit slab și mi-a luat mâna:
— Să nu mă lași singură…

Am plâns atunci ca niciodată. Am realizat că oricât aș încerca să fac ce e mai bine pentru ea, mereu va rămâne ceva nerezolvat între noi — o rană care nu se vindecă niciodată complet.

Acum casa noastră e doar o adresă pe un contract de vânzare-cumpărare. Mama trăiește într-o cameră albă, cu fotografii pe noptieră și vise pierdute printre pastile și asistente grăbite.

Mă întreb adesea: oare am făcut alegerea corectă? Poate dragostea să supraviețuiască acolo unde banii și resentimentele au pus stăpânire pe sufletele noastre? Voi ce ați fi făcut în locul meu?