Casa visurilor mele, trădată de sânge

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Sorina! am urlat, cu mâinile tremurânde, în mijlocul sufrageriei care încă mirosea a vopsea proaspătă. Ochii mi se umpluseră de lacrimi, iar vocea mi se frângea la fiecare cuvânt. Sorina, sora mea mai mică, stătea în fața mea cu brațele încrucișate, privindu-mă cu o răceală pe care nu i-o cunoșteam. Lângă ea, Cătălin, soțul ei, își ascundea zâmbetul viclean sub o mască de politețe.

Totul a început cu un vis simplu: să am o casă a mea, unde să pot construi o familie alături de Vlad, soțul meu. Ani de zile am strâns fiecare leu, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice mic răsfăț. Am lucrat peste program la biroul de contabilitate din Ploiești, iar Vlad făcea naveta la București pentru un salariu mai bun. Când am găsit casa asta — trei camere spațioase, o grădină mică și un cireș bătrân în curte — am știut că e a noastră.

Sorina părea sincer fericită pentru noi la început. „E minunată! Abia aștept să vin la grătare la voi!”, spunea râzând. Dar după ce a venit cu Cătălin într-o duminică să ne ajute la zugrăvit, ceva s-a schimbat. Am observat cum Cătălin se plimba prin casă cu ochii mijiți, măsurând din priviri fiecare colț. „E cam mare pentru voi doi”, a spus el într-o doară. „Nu v-ați gândit să o închiriați și să vă luați ceva mai mic?”

Am râs atunci, crezând că glumește. Dar gluma s-a transformat în coșmar când am primit o scrisoare de la bancă: cineva încercase să obțină un credit pe numele meu folosind acte false. Am intrat în panică. Vlad m-a luat de mână și am mers împreună la poliție. După câteva zile de investigații și telefoane, am aflat adevărul: cineva încercase să falsifice semnătura mea pe niște acte de vânzare-cumpărare pentru casă.

Nu-mi venea să cred când am văzut numele Sorinei și al lui Cătălin pe documente. M-am simțit trădată până în măduva oaselor. Cum putea sora mea să-mi facă una ca asta? Am sunat-o imediat.

— Sorina, trebuie să vorbim. Acum.

A venit împreună cu Cătălin, fără nicio urmă de rușine. S-au așezat pe canapea ca niște musafiri nepoftiți.

— De ce ai făcut asta? am întrebat-o printre lacrimi.

Sorina a ridicat din umeri.

— Tu ai tot timpul noroc. Mereu ai avut mai mult decât mine. Eu și Cătălin avem datorii, nu vezi? Tu ai casă nouă, noi abia ne descurcăm cu chiria.

— Asta nu-ți dă dreptul să-mi iei ce e al meu!

Cătălin a intervenit cu vocea lui calmă și tăioasă:

— E doar o casă. Poate găsim o soluție să fie bine pentru toată lumea.

— Să fie bine pentru voi, nu pentru noi! am izbucnit.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Mama a aflat și ea și m-a sunat plângând:

— Nu vă certați, vă rog! Sunteți surori! Gândiți-vă la mine…

Dar nu puteam trece peste trădare. Vlad încerca să mă liniștească seara:

— Nu lăsa asta să-ți fure bucuria casei noastre. O să trecem peste.

Dar nu puteam dormi nopți întregi. Mă întrebam unde am greșit ca soră mai mare. Oare am fost prea distantă? Prea ocupată cu viața mea?

Când am mers la notar să clarificăm situația actelor, Sorina și Cătălin au venit și ei. Au încercat să mă convingă să le vând casa „pe hârtie”, ca apoi să le pot ajuta cu un credit. Am refuzat categoric.

— Nu pot să cred că ai ajuns aici, Sorina! Ți-ai vinde sufletul pentru niște bani?

Ea s-a uitat în pământ.

— Nu știi cum e să nu ai nimic…

— Ba știu! Și tocmai de aceea am muncit pentru tot ce am!

După luni de zile de certuri, telefoane reci și priviri tăioase la mesele de familie, relația noastră s-a rupt complet. Mama s-a îmbolnăvit de supărare, iar tata nu mai vorbea cu nimeni. Eu și Vlad am rămas singuri în casa noastră — visul nostru devenise un loc al suspiciunii și al durerii.

Uneori mă uit pe geam la cireșul din curte și mă întreb dacă merită tot acest chin pentru patru pereți și un acoperiș. Dar apoi îl văd pe Vlad zâmbind dimineața sau aud râsetele copiilor vecinilor și îmi spun că trebuie să lupt pentru ceea ce e al meu.

Oare sângele chiar e mai gros decât apa? Sau uneori familia poate fi cel mai mare dușman? Voi ce ați fi făcut în locul meu?