Casa visurilor noastre sau a lor?

— Nu pot să cred, Naomi! Cum adică vrei să cumpărați casa pe numele mamei lui Cristian? Am simțit cum sângele mi se urcă la cap și vocea mi se frânge, dar nu mă puteam opri. Stăteam în bucătăria noastră mică, cu miros de cafea proaspătă și pâine prăjită, iar fiica mea cea mare, cu burtica deja rotunjită, se uita la mine cu ochii umezi.

— Mamă, nu e chiar așa… Cristian zice că e mai sigur, că așa fac toți în familia lor. Mama lui are grijă de acte, de tot. Eu… eu nu știu ce să fac.

Mi-am mușcat buza și am încercat să-mi stăpânesc lacrimile. Nu voiam să o rănesc, dar simțeam că totul se destramă sub ochii mei. De când s-a măritat cu Cristian, Naomi părea mereu prinsă între două lumi: familia noastră, modestă dar unită, și familia lui, unde regulile erau scrise de alții, iar banii păreau să dicteze totul.

M-am gândit la anii în care am tras din greu ca să le ofer fetelor mele tot ce am putut. Soțul meu, Doru, a murit devreme, iar eu am rămas singură cu două fete mici și o grămadă de datorii. Am muncit la croitorie zi și noapte, am renunțat la visele mele pentru ca ele să poată merge la facultate. Acum, când Naomi urma să devină mamă pentru a doua oară, visam să o văd la casa ei, în siguranță.

— Naomi, ascultă-mă bine! Dacă puneți casa pe numele mamei lui Cristian, tu ce garanție ai că va fi a voastră? Dacă se întâmplă ceva… dacă vă certați… dacă ea nu vrea să vă lase acolo?

— Mamă, nu te mai gândi la rău! Cristian nu ar face niciodată așa ceva. El mă iubește.

Am oftat adânc. Știam că dragostea poate orbi. Știam și cât de mult își dorește Naomi să fie acceptată de familia lui Cristian. Dar eu vedeam dincolo de vorbe dulci și promisiuni. Vedeam privirile reci ale soacrei ei la nuntă, felul în care îi corecta mereu pe amândoi când vorbeau despre bani sau viitor.

În acea seară, după ce Naomi a plecat, am rămas singură la masa din bucătărie. M-am uitat la poza lui Doru de pe perete și am început să-i vorbesc în șoaptă:

— Ce să fac? Cum să-mi protejez fata fără să o pierd?

A doua zi am decis să merg la ei acasă. I-am găsit pe amândoi discutând aprins. Cristian avea fața roșie și gesticula nervos.

— Nu vreau discuții! Așa facem și gata! Mama știe cel mai bine cum se gestionează actele!

Naomi plângea încet, cu mâinile pe burtică.

— Cristian, dar dacă mama are dreptate? Dacă nu e corect față de mine?

— Ești soția mea! Ai încredere în mine!

Am intrat fără să bat la ușă.

— Cristian, te rog să mă asculți o clipă! Dacă tu chiar vrei binele familiei tale, pune casa pe numele vostru! Nu pe al mamei tale! Gândește-te la copiii voștri!

M-a privit cu dispreț.

— Doamnă Maria, nu vă băgați unde nu vă fierbe oala! Familia mea știe ce face!

Am simțit cum mi se frânge inima. Am ieșit fără să mai spun nimic. În drum spre casă mi-am sunat sora, Lenuța.

— Lenuța, nu știu ce să fac… Mi-e teamă că Naomi va pierde totul dacă nu deschide ochii.

— Maria, las-o să învețe pe pielea ei! Nu poți trăi viața în locul ei.

Dar cum să stau deoparte când simt că fiica mea merge spre prăpastie?

Zilele au trecut greu. Naomi nu mi-a mai răspuns la telefon. Am aflat de la sora ei că s-au mutat temporar la soacra ei până găsesc casa potrivită. M-am simțit exclusă din viața ei. Într-o seară târzie, am primit un mesaj scurt: „Mamă, te iubesc. Dar trebuie să fac ce cred eu că e bine.”

Am plâns toată noaptea. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva ca mamă. Poate am fost prea protectoare. Poate nu i-am dat destul curaj să-și ceară drepturile.

Trei luni mai târziu, într-o duminică ploioasă, Naomi a venit acasă cu nepoțelul de mână și ochii umflați de plâns.

— Mamă… ai avut dreptate. Casa e pe numele soacrei. Acum ne-a zis că nu mai putem sta acolo dacă nu îi dăm bani lunar pentru „întreținere”. Cristian zice că nu are ce face… Eu nu mai pot…

Am strâns-o în brațe și i-am șoptit:

— O să trecem și peste asta. Împreună.

Acum stau din nou la masa din bucătărie și mă întreb: unde se termină datoria unei mame și unde începe libertatea copilului? Oare cât de mult trebuie să ne implicăm în alegerile copiilor noștri ca să-i protejăm fără să-i sufocăm? Voi ce ați fi făcut în locul meu?