Casa visurilor noastre sau visul fiicei mele?

— Nu vreau să mă mut aici! a țipat Ilinca, trântind ușa camerei proaspăt renovate. Am rămas în prag, cu mâinile pline de vopsea albă și inima strânsă ca o funie udă. M-am uitat la soțul meu, Cătălin, care încerca să monteze o priză nouă în sufragerie, și am simțit cum toată oboseala ultimelor luni se adună în pieptul meu.

— Las-o, Maria, mi-a șoptit el, fără să ridice privirea. O să-i treacă. E doar șocul schimbării.

Dar nu era doar atât. Ilinca avea 15 ani și, pentru ea, mutarea din apartamentul nostru micuț din Ploiești într-o casă veche, la marginea unui sat uitat de lume, era sfârșitul lumii. Pentru noi era începutul unui nou capitol: aer curat, grădină, liniște. Pentru ea era izolare, despărțire de prieteni și de tot ce cunoștea.

Am început renovarea cu entuziasm. Casa bunicilor mei fusese lăsată în paragină ani de zile. Ne-am imaginat cum va arăta: pereți albi, podele de lemn, ferestre mari spre livadă. Sâmbetele le petreceam cu toții acolo: eu vopseam, Cătălin repara acoperișul, Ilinca… ei bine, Ilinca stătea pe telefon sau se plimba fără chef printre meri.

— Nu vezi că nu-i place? m-a întrebat mama într-o zi când a venit să ne aducă plăcinte calde.
— O să se obișnuiască. E doar o perioadă grea pentru ea, am răspuns eu, încercând să mă conving și pe mine.

Dar zilele treceau și Ilinca devenea tot mai retrasă. Într-o seară, am găsit-o plângând în camera ei improvizată.

— Ce s-a întâmplat, puiule?
— Nimic… Nu vreau să vorbesc.

Am simțit că mă prăbușesc. M-am așezat lângă ea pe pat și am încercat să-i explic cât de mult înseamnă casa asta pentru mine.

— Știu că e greu, dar aici am crescut eu. Aici am cele mai frumoase amintiri…
— Dar eu nu! Eu nu am nimic aici! Prietenii mei sunt acolo! Teatrul meu e acolo! Nu vreau să fiu fata aia ciudată de la țară!

Cuvintele ei au tăiat adânc. Am încercat să-i spun că orașul e la doar o oră distanță, că există școală și magazine, dar nu era de ajuns. Pentru ea, distanța nu era doar fizică.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise peste dealuri, am găsit-o pe Ilinca scriind ceva pe o foaie. M-am apropiat fără zgomot și am citit peste umărul ei: „Scrisoare către mama”.

„Nu vreau să te rănesc, dar simt că nu mă asculți. Vreau să merg la liceu de artă, să joc teatru, să fiu cu prietenii mei. Aici simt că mă sting puțin câte puțin.”

Am simțit cum mi se umezește privirea. Am luat-o în brațe și am plâns amândouă.

— De ce nu mi-ai spus așa?
— Ți-am spus… dar nu m-ai auzit.

În zilele următoare, tensiunea a crescut între mine și Cătălin. El voia liniște și stabilitate. Eu voiam să-mi văd fata fericită. Ne certam din orice: de la culoarea pereților până la viitorul Ilincăi.

— Nu putem trăi doar pentru ea! a strigat el într-o seară.
— Dar nici fără ea!

Vecinii ne priveau cu curiozitate când ne vedeau certându-ne pe alee sau când Ilinca pleca plângând spre pădurea din spatele casei. Unii dădeau din cap cu milă: „Așa-s copiii din ziua de azi…”

Într-o zi, directoarea școlii din sat m-a chemat la o discuție.

— Doamna Popescu, Ilinca e un copil inteligent, dar nu se integrează deloc. Refuză să participe la activități, nu vorbește cu ceilalți copii…

M-am simțit vinovată. Poate că forțasem prea mult lucrurile. Poate că visul meu nu era și al ei.

Într-o seară ploioasă de aprilie, Ilinca a venit la noi cu ochii roșii:

— Am vorbit cu profesoara mea de teatru din oraș. Pot să merg la liceu acolo dacă vreau… Dar trebuie să fac naveta zilnic sau să stau la internat.

Cătălin a tăcut mult timp înainte să spună:

— Dacă asta vrei cu adevărat… vom găsi o soluție.

Am decis împreună: casa rămâne a noastră, dar Ilinca va merge la liceu în oraș. Vom face sacrificii — navetă, bani cheltuiți pe drumuri — dar poate așa vom găsi un echilibru între visurile noastre și ale ei.

Acum stau pe prispa casei renovate și mă uit la livadă. Cătălin udă florile, iar Ilinca își face bagajele pentru internat. Mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă am renunțat prea ușor la visul unei familii unite sub același acoperiș.

Oare cât din viața noastră e despre ceea ce vrem noi și cât despre ceea ce trebuie să le oferim copiilor noștri? Voi ce ați fi făcut în locul meu?