„Câte suflete încape într-o familie?”: Povestea unei surori din Iași

— Ioana, nu mai pot! Nu mai suport să-mi spui ce să fac cu viața mea!
Vocea Ralucăi răsuna în bucătăria mică, plină de aburi și miros de ciorbă. Era o seară de noiembrie, iar ploaia bătea în geamurile vechi ale apartamentului nostru din Tătărași. Eu stăteam cu mâinile încrucișate pe masă, încercând să-mi găsesc cuvintele.
— Nu-ți spun ce să faci, Raluca, dar nu înțeleg… Cum poți să vrei încă un copil? Abia vă descurcați cu trei!
Ea s-a ridicat brusc, trântind lingura pe masă.
— Pentru că asta vreau! Pentru că simt că pot! Pentru că familia e tot ce contează pentru mine!
M-am uitat la ea — ochii îi erau roșii de oboseală și de lacrimi nespuse. Știam că nu-i ușor: soțul ei, Marius, lucra pe șantier în Italia și venea acasă doar de două ori pe an. Ea muncea la supermarket, schimburi lungi, iar copiii erau mereu bolnavi sau aveau nevoie de ceva. Mama ne ajuta cum putea, dar era bătrână și bolnavă.
— Dar gândește-te la copii, Raluca! La tine! La cât de greu e… Nu te gândești că poate nu e corect față de ei?
— Cine ești tu să-mi spui ce e corect?
A izbucnit în plâns și a fugit în dormitor, trântind ușa după ea. Am rămas singură cu gândurile mele, cu furia și neputința care mă rodeau pe dinăuntru.

Așa a început ruptura dintre noi. Nu a fost o ceartă, ci o fisură care s-a adâncit cu fiecare zi. Eu îi trimiteam mesaje — „Ești bine?”, „Ai nevoie de ceva?” — dar răspunsurile ei erau scurte sau deloc. Mama încerca să ne împace: „Nu vă certați, fetelor, viața e scurtă.” Dar nu reușea decât să mă facă să mă simt și mai vinovată.

Într-o zi, la două luni după acea seară, am primit un telefon de la Marius. Era panicat:
— Ioana, Raluca e la spital. A leșinat la muncă. Doctorii spun că e însărcinată și are nevoie de repaus total.
Am alergat la spital cu inima cât un purice. Raluca stătea pe patul alb, palidă și slăbită. M-a privit cu ochii mari, speriați.
— Ioana… nu vreau să mă cerți acum.
M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna.
— Nu te cert. Îmi pare rău… N-am vrut decât să te protejez.
A oftat adânc.
— Știu… Dar nu pot altfel. Simt că fiecare copil îmi dă un sens. Când sunt cu ei, uit de toate greutățile.
Am tăcut. Am privit-o cum își mângâie burtica abia vizibilă și am simțit un amestec ciudat de milă, dragoste și neputință.

După externare, Raluca s-a mutat temporar la mama. Eu veneam zilnic să ajut cu copiii și treburile casei. Dar tensiunea plutea mereu între noi — ca un nor greu care nu se risipea niciodată. Într-o seară, când copiii dormeau, am încercat din nou să vorbim:
— Raluca… De ce nu poți fi fericită cu ce ai?
Ea s-a uitat lung la mine.
— Tu ai visat vreodată la altceva decât la liniște? Eu nu pot trăi fără agitația asta. Fără gălăgia copiilor, fără haosul lor… Dacă aș rămâne singură într-o casă liniștită, cred că aș înnebuni.
Am zâmbit amar.
— Poate eu sunt egoistă… Poate tu ești curajoasă. Sau poate niciuna dintre noi nu are dreptate.

Lunile au trecut greu. Raluca a dus sarcina până la capăt, dar relația noastră era tot mai rece. La botezul celui de-al patrulea copil, am stat la masă una lângă alta fără să schimbăm o vorbă. Mama plângea pe ascuns; tata nici nu venise — el nu acceptase niciodată deciziile Ralucăi.

Într-o zi de vară, când copiii se jucau în curte și soarele bătea puternic peste Iași, am găsit-o pe Raluca stând pe bancă, privind în gol.
— Îți pare rău? am întrebat-o încet.
Ea a zâmbit trist.
— Nu pentru copii… Dar pentru noi două, da. Mi-e dor de tine, Ioana.
Am simțit cum mi se rupe ceva în piept.
— Și mie mi-e dor… Dar nu știu cum să trec peste asta.

De atunci ne vedem mai rar. Vorbim politicos la telefon despre copii sau despre mama. Dar între noi s-a așezat un zid invizibil — făcut din griji, judecată și neputință.

Uneori mă întreb: oare am avut dreptul să-i spun cum să-și trăiască viața? Sau ar fi trebuit doar să o ascult și să o susțin? Câte suflete încape într-o familie — și câte se pot pierde pe drum?