Chiria din casa copilăriei mele

— Nu mai ești copil, Vlad! De azi înainte plătești chirie sau îți cauți alt loc, ai înțeles?

Vocea tatălui meu răsuna în holul mic al apartamentului nostru din cartierul Titan. Era ziua mea de 18 ani. Mama stătea cu ochii în pământ, strângându-și mâinile. Nu era prima dată când tata ridica tonul, dar niciodată nu simțisem atât de clar că nu mai am un loc al meu.

— Dar, tată… e camera mea! Am crescut aici!

— Nu mai ești copil! Ai 18 ani, ești bărbat! Așa se face. Eu la vârsta ta munceam de trei ani deja. Dacă vrei să stai aici, plătești. Dacă nu, ușa e deschisă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu aveam unde să mă duc. Eram încă la liceu, făceam meditații ca să intru la facultate. Prietenii mei râdeau când le-am povestit. „Hai mă, Vlad, glumește bătrânul tău!” Dar nu glumea. În fiecare lună trebuia să-i dau 300 de lei din banii de la jobul part-time pe care l-am găsit la un supermarket.

Mama încerca să-mi lase câte o farfurie cu mâncare pe masă, dar tata o certa dacă mă ajuta prea mult. „Să învețe să se descurce singur!”

Anii au trecut greu. Am intrat la Politehnică și am continuat să stau acasă pentru că nu-mi permiteam chirie în altă parte. Tata era mereu nemulțumit: „Nu faci destui bani”, „Nu ajuți la întreținere”, „Ești leneș”. Mă simțeam ca un chiriaș în propria casă, mereu cu bagajele pregătite în minte.

Când am terminat facultatea și mi-am găsit primul job adevărat, am plecat imediat. Mi-am găsit o garsonieră mică în Militari și am simțit pentru prima dată ce înseamnă liniștea. Mama mă suna des, plângând uneori: „Tatăl tău nu știe să-și arate dragostea… E greu și pentru el.”

Anii au trecut. Am avansat la serviciu, mi-am făcut o viață a mea. Tata s-a pensionat și a început să aibă probleme cu banii. Într-o seară m-a sunat:

— Vlad, trebuie să vii pe la noi. Avem nevoie de tine.

M-am dus cu inima strânsă. Tata stătea la masă, cu facturile întinse în față.

— Nu ne mai ajung banii. Tu ai serviciu bun acum… E timpul să-ți ajuți familia.

Am simțit cum mă năpădesc toate amintirile: serile când mă rugam să nu mă certe, zilele când mâncam doar ce-mi cumpăram singur, sentimentul că nu sunt niciodată destul de bun.

— Vlad, ești fiul nostru! Familia trebuie să se ajute!

M-am uitat la mama. Avea ochii roșii de plâns.

— Știu că nu a fost ușor… Dar suntem părinții tăi.

— Tata… tu mi-ai spus mereu că nu-ți datorez nimic după 18 ani. Că trebuie să plătesc pentru orice primesc aici. Acum de ce s-au schimbat regulile?

Tata a tăcut o clipă, apoi a ridicat tonul:

— Așa e viața! Când ai familie, trebuie să pui umărul! Eu te-am crescut!

— M-ai crescut până la 18 ani. După aia am fost doar chiriașul tău.

A urmat o tăcere apăsătoare. Mama a început să plângă încet.

— Vlad… te rog…

Am plecat acasă cu sufletul sfâșiat. Toată noaptea m-am gândit: îi datorez ceva? E datoria mea să-l ajut pe tata? Sau ar trebui să-mi trăiesc viața fără să car povara trecutului?

În zilele următoare m-a sunat sora mea, Ioana:

— Vlad, știu că e greu… Dar dacă nu-l ajuți tu, cine s-o facă? Eu am doi copii mici…

— Ioana, tu ai stat acasă până la 25 de ani și n-ai plătit niciodată chirie!

— Știu… Dar tata a fost mereu mai dur cu tine. Poate pentru că ești băiat…

Am început să mă întreb dacă nu cumva toată viața mea am încercat doar să-i demonstrez ceva tatălui meu. Să fiu destul de bun pentru el. Să merit dragostea lui.

Într-o duminică am mers din nou la ei. Tata era mai blând ca niciodată.

— Vlad… poate am greșit cu tine. Dar acum avem nevoie de tine.

L-am privit și am văzut pentru prima dată un om bătrân, speriat și singur.

— O să vă ajut cât pot… Dar vreau să știi că încă doare ce ai făcut atunci.

A dat din cap încet.

— Știu… Poate n-am știut altfel.

Acum îi trimit bani lunar și merg la ei cât pot de des. Dar rana rămâne acolo — sentimentul că acasă nu a fost niciodată acasă cu adevărat.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi tragem după noi datoriile trecutului? Oare chiar putem ierta tot ce s-a întâmplat sau doar învățăm să trăim cu golul din suflet?