Cina de duminică: între tradiție și schimbare

— Nu pot să cred că iar ai pus smântână în ciorbă, mamă! a izbucnit Ioana, nora mea, cu vocea tăioasă care a făcut să vibreze pereții bucătăriei. M-am oprit din amestecat în oala cu ciorbă de burtă și am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Era duminică, ziua noastră sfântă de familie, când toți ne adunam la masă, dar de data asta, ceva era diferit.

— Așa se face la noi, Ioana, i-am răspuns încet, încercând să-mi stăpânesc tremurul din glas. Așa a făcut mama mea și mama ei înaintea ei. Nu-i nimic rău în puțină smântână.

Ioana a oftat și a dat ochii peste cap. — Nu e vorba doar de smântână, e vorba de tot: carnea grasă, prăjelile, deserturile pline de zahăr. Vreau să avem grijă de sănătatea noastră! Nu înțelegi?

Fiul meu, Vlad, stătea între noi ca un arbitru nehotărât. Îl vedeam cum își frământă mâinile sub masă, evitând privirea mea. — Hai să nu ne certăm iar, a murmurat el. Putem să încercăm și altceva, nu?

Am simțit un nod în gât. Pentru mine, cina de duminică era mai mult decât mâncare. Era legătura noastră, firul care ne ținea împreună după o săptămână grea. Era mirosul copilăriei lui Vlad, râsul soțului meu, Petru, care acum privea tăcut la farfuria goală.

— Poate că are dreptate Ioana, a spus Petru cu voce joasă. Poate ar trebui să încercăm să mâncăm mai sănătos.

M-am simțit trădată. Toată viața am muncit să le fie bine. Am crescut găini în curte ca să avem ouă proaspete, am pus murături toamna și am copt cozonaci cu mâinile crăpate de la muncă. Și acum, tot ce făceam era greșit?

— Nu zic că nu vreau să încerc ceva nou, am spus cu greu. Dar nu pot să arunc tot ce am învățat de la mama mea. Nu pot să renunț la cine suntem.

Ioana s-a ridicat brusc și a început să strângă farfuriile. — Nu vreau să vă supăr, dar nu pot să stau și să privesc cum vă faceți rău singuri.

Vlad s-a ridicat după ea. Am rămas singură cu Petru, care mi-a luat mâna peste masă.

— O iubește, șopti el. Și ea vrea doar ce-i mai bine pentru el.

— Și eu vreau ce-i mai bine pentru el! am izbucnit. Dar nu pot să cred că tot ce am făcut până acum n-a contat.

Seara s-a terminat în tăcere. Vlad și Ioana au plecat devreme, iar eu am rămas privind masa goală, cu resturi de ciorbă și cozonac neterminat.

În zilele următoare, casa mi s-a părut mai rece ca niciodată. Am încercat să-mi ocup timpul cu treburi prin grădină, dar gândurile nu-mi dădeau pace. Oare chiar greșisem cu ceva? Oare tradițiile noastre nu mai aveau loc în lumea asta nouă?

O săptămână mai târziu, Vlad m-a sunat. — Mamă, putem să venim duminică la masă? Ioana vrea să gătim împreună.

Am simțit un fior de speranță și teamă în același timp. — Sigur, Vlad. Să vedem ce iese.

Duminica următoare, Ioana a venit cu o sacoșă plină de legume proaspete și rețete printate. — Hai să facem împreună o supă cremă de dovleac și o salată cu năut.

Am privit rețetele ca pe niște hieroglife. — Și dacă facem și niște sarmale? am întrebat timid.

Ioana a zâmbit pentru prima dată sincer în ultimele luni. — Hai să încercăm o variantă cu carne slabă și fără prăjeală. Poate găsim un compromis.

Am gătit împreună toată ziua. Am râs când am vărsat făină pe jos și ne-am certat blând pe tema usturoiului. La masă, Vlad a spus: — N-a fost niciodată mai bun!

Petru a ciocnit un pahar cu mine și mi-a șoptit: — Vezi că se poate?

Nu știu dacă vom reuși mereu să găsim echilibrul între vechi și nou. Dar știu că familia mea merită să încercăm.

Mă întreb: câți dintre voi v-ați simțit vreodată străini la propria masă? Cum găsiți voi pacea între tradiție și schimbare?