Cina de familie: între tradiție și schimbare

— Mama, iar ai pus sare înainte să gustăm? Irina mă privea cu o sprânceană ridicată, ținând lingura suspendată deasupra ciorbei. Vlad, fiul meu, încerca să-și ascundă zâmbetul în farfurie.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. „Așa am făcut mereu, Irina. La noi în familie, ciorba se potrivește din oală, nu din farfurie.”

Irina a oftat ușor și a lăsat lingura jos. Vlad a încercat să detensioneze atmosfera: „Hai să nu ne certăm pentru sare. Important e că suntem împreună.”

Așa începea aproape fiecare cină de când Vlad și Irina s-au mutat la două străzi distanță și au început să vină la noi aproape în fiecare seară. La început, m-am bucurat. Îmi era dor de Vlad, mai ales după ce plecase la facultate la București și apoi rămăsese acolo cu serviciul. Dar când a adus-o pe Irina acasă, am simțit că lumea mea se clatină.

Irina era altfel. Crescută la oraș, obișnuită cu supermarketuri și aplicații de livrare, nu înțelegea de ce eu refuzam să cumpăr în cantități mari sau să pun murături pentru iarnă. „E mai simplu să comanzi online”, spunea ea, iar eu mă simțeam tot mai depășită.

Într-o seară, după ce au plecat, m-am așezat pe marginea patului și am început să plâng. Soțul meu, Doru, m-a găsit așa și m-a întrebat ce s-a întâmplat.

— Nu mă mai regăsesc în casa asta, Doru. Parcă nu mai e a mea. Irina schimbă totul, iar Vlad nu zice nimic.

Doru m-a luat de mână: „E normal să fie altfel. Dar poate nu e rău. Poate avem ceva de învățat de la ei.”

A doua zi, am găsit-o pe Irina în bucătărie, aranjând masa. Se uita la telefon și râdea singură.

— Ce faci? am întrebat-o.

— Îi trimit poze mamei mele cu masa ta. Zice că arată ca-n reviste! Mi-ar plăcea să mă înveți să fac sarmale ca tine.

M-am uitat la ea surprinsă. Nu mă așteptam să vrea să învețe ceva de la mine. Am simțit un nod în gât.

— Bine… dacă vrei, mâine facem împreună.

A doua zi am gătit cot la cot. Irina era stângace la început, dar râdea mult și punea întrebări la fiecare pas. Vlad a venit mai devreme și ne-a găsit râzând cu mâinile pline de carne și orez.

— Ce-i aici? Un atelier de sarmale?

Irina i-a aruncat o frunză de varză: „Mama ta e șefa!”

În seara aceea am mâncat împreună și am povestit despre copilăria mea la țară, despre cum mergeam cu bunica la piață și făceam conserve pentru iarnă. Irina asculta fascinată.

Cu timpul, am început să accept micile ei obiceiuri moderne. Uneori aducea deserturi cumpărate de la cofetării noi din oraș sau propunea rețete pe care le văzuse pe internet. La început strâmbam din nas, dar apoi am descoperit că unele chiar îmi plăceau.

Totuși, nu toate serile erau liniștite. Într-o duminică, Vlad a venit abătut.

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat.

— Ne-am certat… Irina vrea să ne mutăm în alt oraș dacă primește jobul ăla nou. Eu nu știu ce să fac… aici e casa noastră.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să-i pierd din nou. Dar am știut că nu pot decide eu pentru ei.

— Vlad, orice ați alege, să nu uitați că familia e mereu aici pentru voi.

Irina a venit mai târziu și mi-a spus încet:

— Mi-e teamă că nu mă voi integra niciodată complet aici… Dar vreau să încerc pentru Vlad și pentru tine.

Am luat-o în brațe pentru prima dată fără rezerve. Am simțit că zidurile dintre noi se topesc puțin câte puțin.

Au trecut luni de atunci. Vlad și Irina încă vin des la cină, chiar dacă uneori aduc pizza sau deserturi moderne. Eu încă pun murături și fac sarmale, dar acum le facem împreună.

Uneori mă întreb: cât de mult trebuie să ne schimbăm pentru cei dragi? Și cât de mult trebuie să-i lăsăm pe ei să ne schimbe pe noi? Poate că adevărata familie nu e despre tradiții sau obiceiuri fixe, ci despre a găsi bucurie în fiecare moment petrecut împreună.