Cina pe care am uitat-o: Povestea unei mame între sacrificiu și neputință

— Mamă, când vii acasă? E foame… vocea Irinei, fetița mea de opt ani, răsuna stins prin telefon, în timp ce eu încercam să-mi ascund lacrimile în baia fabricii. Era deja ora opt seara și încă nu terminasem schimbul. Mâinile îmi erau crăpate de la detergentul ieftin cu care spălam podelele, iar sufletul mi-era și mai crăpat de vinovăție.

— Mai stai puțin, iubita mea. Vă încălzesc ciorba când ajung, bine? am încercat să-i răspund cu voce caldă, dar știam că nu o păcălesc. Știa și ea că nu mai aveam ciorbă de două zile.

În acea seară, am ieșit din fabrică târziu, cu pași grăbiți și inima grea. Pe drum spre casă, mă gândeam la ce aveam să le pun pe masă. În portofel mai aveam doar douăzeci de lei. Am intrat la alimentara din colț și am cumpărat două pâini și o conservă de pateu. Am simțit privirea vânzătoarei, doamna Lidia, care mă cunoștea din cartier, cum mă măsoară cu milă.

— Greu, doamnă Maria, greu… mi-a șoptit ea, fără să aștepte răspuns.

Când am ajuns acasă, copiii erau adunați în jurul mesei mici din bucătărie. Irina și fratele ei mai mic, Vlad, se uitau la mine cu ochi mari și obosiți. Soțul meu, Costel, stătea pe scaunul din capătul mesei, cu fața încruntată și mâinile încrucișate.

— Iar ai întârziat. Copiii au stat flămânzi toată ziua! a izbucnit el.

— Am muncit peste program… Știi bine că nu avem bani… am încercat să mă apăr, dar vocea mi s-a frânt.

— Mereu ai o scuză! Dacă nu erai tu atât de mândră să refuzi ajutorul maică-tii…

M-am uitat la copii. Vlad își frământa mâinile sub masă. Irina se uita la mine cu o tristețe pe care nu ar fi trebuit să o cunoască la vârsta ei. Am pus pâinea și pateul pe masă. Au mâncat în liniște, fără să spună nimic. M-am simțit mică, neputincioasă, ca o umbră care doar trece prin viața lor.

Noaptea aceea a fost una albă pentru mine. Am stat pe marginea patului și m-am gândit la toate momentele în care am lipsit: serbările la școală la care nu am ajuns niciodată, temele nefăcute împreună, poveștile de seară pe care le-am înlocuit cu promisiuni goale. M-am întrebat dacă sacrificiul meu are vreun rost dacă nu pot fi acolo când au nevoie de mine.

A doua zi dimineață, Irina s-a trezit devreme. A venit la mine în bucătărie și m-a îmbrățișat strâns.

— Mamă, nu fi tristă. Știu că faci tot ce poți…

Am izbucnit în plâns. Nu voiam ca ea să fie atât de matură la doar opt ani. Nu voiam ca Vlad să se teamă să ceară o ciocolată sau un caiet nou pentru școală. Dar realitatea era crudă: salariul meu abia acoperea facturile, iar Costel lucra cu ziua când prindea ceva.

Într-o sâmbătă, mama mea a venit pe neașteptate. Nu vorbisem cu ea de luni bune după ce ne-am certat pentru că refuzasem să mă mut cu copiii la ea la țară.

— Maria, nu poți să le faci singură pe toate! Lasă-mă să te ajut…

— Nu vreau mila nimănui! am răspuns prea repede, prea aspru.

— Nu e milă, e dragoste de mamă! Tu crezi că eu n-am greșit? Dar copiii tăi au nevoie de tine întreagă, nu doar obosită și absentă!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Poate că avea dreptate. Poate că mândria mea era doar o altă formă de egoism.

În acea seară, am stat toți patru la masă cu mama mea. A adus o oală mare cu sarmale și cozonac făcut în casă. Copiii au zâmbit pentru prima dată după mult timp. Costel a tăcut tot timpul, dar la final a mulțumit încet.

După ce copiii au adormit, mama mea mi-a spus:

— Maria, sacrificiul nu înseamnă să te pierzi pe tine însăți. Înseamnă să fii acolo când contează cel mai mult.

Am privit-o lung și am simțit cum povara din piept mi se ușurează puțin. Poate că nu trebuie să port tot greul singură. Poate că familia nu e doar despre a da bani sau mâncare pe masă, ci despre a fi împreună chiar și atunci când e greu.

Astăzi încă muncesc mult și banii tot nu ajung mereu. Dar încerc să fiu prezentă mai mult pentru copiii mei. Seara le citesc povești sau pur și simplu îi ascult cum povestesc despre ziua lor. Uneori mă întreb dacă vor ține minte lipsurile sau dragostea mea.

Oare cât valorează sacrificiul unei mame dacă nu e văzut? Oare cât din ceea ce facem pentru cei dragi rămâne cu adevărat în sufletul lor?