Cinci ani de tăcere: Când datoria devine povară între iubiri

— Ioana, nu mai pot să tac! Trebuie să le ceri banii înapoi, altfel o să rămânem de proști! vocea mamei mele, doamna Maria, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la ea peste ceașca aburindă, simțind cum inima mi se strânge. De cinci ani, de când socrii mei, domnul Gheorghe și doamna Viorica, ne-au cerut împrumutul acela mare ca să-și salveze casa de la executare, am trăit cu speranța că totul se va rezolva de la sine. Dar timpul a trecut, iar banii nu s-au mai întors.

— Mamă, nu e așa simplu… Sunt părinții lui Vlad. Cum să le cerem acum banii? Știi că nu au de unde să-i dea…

— Nu mă interesează! Tu ai muncit pentru banii ăia! Și dacă nu-ți pasă de tine, măcar de copilul tău să-ți pese! Ce viitor îi oferi lui Daria dacă tot ce ai dat nu se mai întoarce?

Am simțit un nod în gât. Daria avea doar șase ani și deja simțeam că îi datorez mai mult decât pot duce. Am privit pe geam, la blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești, și am încercat să-mi adun gândurile. Vlad, soțul meu, era mereu între două lumi: loialitatea față de părinții lui și dragostea pentru familia noastră.

Seara, când Vlad a venit acasă obosit după o zi lungă la service-ul auto unde lucra, am încercat să deschid subiectul.

— Vlad, mama zice că ar trebui să vorbim cu ai tăi despre bani…

A oftat adânc și s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Ioana, știu ce simți. Dar ai mei nu au de unde să dea banii înapoi. Tata abia se ține pe picioare după operație, iar mama… ai văzut și tu cum e. Eu zic să-i iertăm. Sunt părinții mei.

— Și mama mea? Ce-i spun? Că tot ce-am strâns s-a dus pe apa sâmbetei?

— Nu vreau să ne certăm pentru bani. Familia e mai importantă decât orice sumă.

M-am ridicat brusc. Simțeam că mă sufoc între două lumi care nu se vor întâlni niciodată. Mama mea nu putea ierta niciodată ușurința cu care socrii mei au cerut ajutorul și apoi au uitat de el. Socrii mei, la rândul lor, trăiau cu rușinea și neputința de a nu putea restitui nimic.

Într-o duminică, am mers la socri la țară, în satul Loloiasca. Casa lor mică mirosea a lemne arse și a supă de găină. Doamna Viorica m-a luat de mână:

— Ioana, știu că vă e greu. Nu trece zi să nu mă gândesc la banii voștri… Dar dacă n-ar fi fost voi, eram pe drumuri. Dumnezeu să vă răsplătească!

Am simțit lacrimi în ochi. Nu puteam să-i spun nimic. Cum să ceri bani unei femei care îți mulțumește cu ochii în lacrimi?

În același timp, mama mă suna aproape zilnic:

— Ioana, nu te lăsa! Oamenii te calcă în picioare dacă nu știi să spui „nu”.

Între două telefoane și două vizite la țară, am început să mă pierd pe mine însămi. Nu mai știam cine sunt: fiica ascultătoare sau nora iertătoare? Soție devotată sau mamă responsabilă?

Într-o seară, după ce Daria a adormit, am izbucnit:

— Vlad, nu mai pot! Simt că mă rup în două! Mama mă acuză că sunt slabă, ai tăi mă privesc ca pe un înger salvator… Dar eu? Eu cine sunt?

Vlad m-a privit lung.

— E vina mea… Am crezut că putem trece peste asta fără să vorbim prea mult. Dar uite unde am ajuns.

— Ce facem? Iertăm datoria sau cerem banii?

A tăcut mult timp.

— Hai să vorbim cu ai mei deschis. Să le spunem cum ne simțim. Poate găsim o cale… măcar să știm că am încercat tot.

A doua zi am mers împreună la socri. Le-am spus tot: despre presiunea mamei mele, despre fricile noastre, despre Daria și viitorul ei.

Domnul Gheorghe a lăcrimat.

— Ioana, Vlad… dacă aș putea să vă dau banii înapoi, v-aș da și sufletul meu. Dar n-am cum… Tot ce pot e să vă ajut cu ce pot: cu munca prin grădină, cu Daria când aveți nevoie…

Am plecat acasă cu sufletul greu dar ușurat în același timp. M-am dus la mama și i-am spus adevărul:

— Mamă, nu putem primi banii înapoi. Dar am câștigat ceva mai mult: liniște între noi și recunoștință sinceră.

Mama a plâns.

— Poate ai dreptate… Poate uneori trebuie să pierzi ca să câștigi altceva.

Au trecut luni de atunci. Datoria nu s-a întors niciodată sub formă de bani, dar am câștigat o familie mai unită și o liniște pe care n-o mai avusesem demult.

Uneori mă întreb: oare cât valorează liniștea sufletului? Și câți dintre noi suntem dispuși să pierdem bani ca să câștigăm pacea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?