Cinci ani pe umerii mei: Ziua în care am cerut ajutor soțului meu

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătărie. Mâinile îmi erau reci, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o aud și copiii din camera cealaltă. Vlad stătea la masă, cu ochii în telefon, absent ca de obicei.

— Ce s-a mai întâmplat acum, Irina? — a oftat el, fără să ridice privirea.

M-am uitat la el, simțind cum mi se strânge gâtul. Cinci ani. Cinci ani de când ne-am mutat în apartamentul nostru mic din Militari, cu vise mari și buzunare goale. Cinci ani de când am rămas însărcinată cu Ilinca și am renunțat la jobul meu de la librărie ca să pot avea grijă de ea. Cinci ani în care Vlad a tot spus că „va fi mai bine”, dar eu am fost cea care a ținut casa, copiii, facturile, cumpărăturile și toate grijile.

— Vlad, te rog… Nu mai pot singură. Am nevoie de ajutorul tău. Măcar azi, du-l tu pe Radu la grădiniță și ocupă-te de Ilinca după școală. Eu nu mai pot. Simt că mă sufoc.

A ridicat ochii spre mine pentru o clipă, apoi și-a mutat privirea spre fereastră.

— Irina, exagerezi. Toate femeile fac asta. Ce vrei să fac? Să-mi iau liber de la muncă pentru că nu te descurci?

M-am prăbușit pe scaunul din fața lui. Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri. Nu era prima dată când îi ceream ceva, dar era prima dată când simțeam că nu mai am nicio rezervă de energie sau speranță. În fiecare zi mă trezeam la 6:30, pregăteam micul dejun, făceam pachete pentru copii, îi îmbrăcam, îi duceam la grădiniță și la școală, apoi alergam să fac cumpărături sau să plătesc facturi. Vlad venea acasă seara târziu, obosit și tăcut. Mânca, se uita la televizor sau pe telefon și adormea pe canapea.

— Vlad, nu vreau să-ți cer imposibilul. Vreau doar să simt că nu sunt singură în familia asta. Că nu sunt doar menajera și bona copiilor tăi.

A oftat din nou și s-a ridicat brusc.

— Dacă nu-ți convine, du-te la mama ta! Poate ea te ajută! Eu muncesc toată ziua ca să avem ce pune pe masă! — a trântit ușa dormitorului după el.

Am rămas singură în bucătărie, cu obrajii arși de rușine și furie. M-am gândit la mama mea, la cum mă avertizase înainte de nuntă: „Irina, nu te sacrifica prea mult pentru nimeni. O să ajungi să nu te mai recunoști.” Am râs atunci. Credeam că iubirea poate schimba totul.

În acea zi, am făcut totul mecanic: am dus copiii unde trebuia, am spălat rufe, am gătit supă pentru cină și am încercat să nu plâng în fața lor. Seara, când Vlad a venit acasă, nici nu m-a privit. A trecut pe lângă mine ca pe lângă un obiect de mobilier.

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Am stat trează pe canapea, cu ochii în tavan și cu mintea plină de gânduri negre. Cine sunt eu? Cum am ajuns aici? Unde s-a dus fata aceea visătoare care citea poezii la lumina veiozei? De ce trebuie să fie totul pe umerii mei?

A doua zi dimineață, am decis să vorbesc cu sora mea, Ana. Ea mereu a fost mai pragmatică decât mine.

— Irina, tu realizezi că dacă nu pui limite acum o să te pierzi complet? — mi-a spus ea la telefon. — Vlad s-a obișnuit să faci tu totul. Dacă nu schimbi ceva, nimic nu se va schimba.

Am oftat adânc.

— Dar copiii? Ce fac cu ei? Dacă plec sau dacă îl pun să aleagă?

— Copiii au nevoie de o mamă întreagă la minte și la suflet, nu de o umbră care se târâie prin casă. Gândește-te bine ce vrei pentru tine.

Vorbele Anei m-au urmărit toată ziua. Am început să observ cât de mult mă ignorasem pe mine însămi: nu mai citisem o carte de luni întregi, nu mai ieșisem cu prietenele mele la o cafea dinainte de pandemie, nu mai avusesem o discuție reală cu Vlad despre noi doi de ani buni.

Seara aceea a fost diferită. Când Vlad a intrat pe ușă, i-am spus calm:

— Vlad, trebuie să vorbim serios. Nu mai pot continua așa. Dacă nu ești dispus să fii partenerul meu cu adevărat, va trebui să ne gândim fiecare ce vrem de la viața asta.

M-a privit pentru prima dată cu adevărat în ochi după mult timp.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că nu vreau să fiu sclava nimănui. Vreau respect și sprijin. Dacă nu poți sau nu vrei să mi le oferi, atunci trebuie să-mi regândesc viața.

A tăcut mult timp. Copiii se jucau în camera lor și râsetele lor păreau atât de străine față de tensiunea dintre noi.

— Irina… Nu știu dacă pot… Eu așa am văzut la tata și la mama… Tata muncea și mama făcea totul acasă…

— Vlad, eu nu sunt mama ta și tu nu ești tatăl tău! Suntem în 2024! Nu vreau ca Ilinca să creadă că așa trebuie să fie o femeie într-o familie!

Pentru prima dată l-am văzut nesigur. Poate chiar speriat.

— Dă-mi timp… — a spus el încet.

— Ți-am dat cinci ani… — i-am răspuns eu cu voce stinsă.

În acea noapte am dormit puțin, dar ceva s-a schimbat în mine. Am început să caut un job part-time online și am vorbit cu mama despre posibilitatea de a sta câteva zile la ea dacă va fi nevoie. Am început să citesc din nou poezii înainte de culcare și să-mi scriu gândurile într-un jurnal.

Nu știu ce va fi mâine sau peste o lună. Dar știu că merit mai mult decât tăcere și indiferență. Știu că dragostea adevărată nu înseamnă sacrificiu până la epuizare.

Oare câte femei din România trăiesc povestea mea? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!” înainte să fie prea târziu?