Cine are dreptul să dea nume copilului meu?

— Nu se poate, Maria! Copilul trebuie să poarte numele tatălui tău, așa se face la noi! vocea ascuțită a soacrei mele, Elena, răsuna din bucătărie, în timp ce eu stăteam în dormitor, cu mâinile strânse pe burtica rotunjită. M-am oprit din legănatul ușor pe marginea patului și am simțit cum inima îmi bate nebunește. De ce nu mă cheamă nimeni să-mi spun părerea? De ce se discută despre fiul meu fără mine?

Soțul meu, Mihai, încerca să tempereze discuția, dar vocea lui era slabă, aproape pierdută printre argumentele soacrei. — Mamă, poate ar trebui să o întrebăm și pe Maria… E totuși copilul nostru…

— Copilul vostru, dar sângele nostru! La noi în familie așa s-a făcut mereu! Tu ai numele bunicului tău, iar el pe-al străbunicului! Nu o să stricăm tradiția acum!

Am simțit cum mă cuprinde furia. Ani de zile am tăcut. Am acceptat să ne mutăm la ei după nuntă, să gătesc după rețetele Elenei, să mergem în vacanță unde voia ea. Am lăsat de la mine de fiecare dată, convinsă că așa e mai bine pentru liniștea familiei. Dar acum… Acum era vorba despre copilul meu. Despre identitatea lui. Despre dreptul meu de mamă.

Am ieșit din cameră cu pași apăsați. — Vreau să vorbim toți trei, am spus răspicat. Elena s-a uitat la mine ca la o străină, iar Mihai a părut ușurat că nu mai trebuie să fie el între ciocan și nicovală.

— Maria, nu te supăra, dar nu poți ignora tradiția! Să nu uităm cine suntem!

— Dar eu cine sunt? am întrebat cu voce tremurată. Eu nu contez? Eu nu am niciun cuvânt de spus despre copilul pe care îl port în pântece?

Elena a oftat teatral și s-a așezat pe scaun. — Fetele din ziua de azi… Nu mai respectați nimic! Pe vremea mea nici nu îndrăzneam să comentez!

— Poate că tocmai asta e problema, am spus încet. Poate că prea mult timp femeile au tăcut și au acceptat orice. Eu nu vreau ca fiul meu să crească într-o familie unde mama lui nu are dreptul la opinie.

Mihai s-a ridicat și a venit lângă mine. — Hai să ne calmăm. Putem găsi un compromis.

— Nu vreau compromisuri! am izbucnit. Vreau ca fiul nostru să poarte un nume care să însemne ceva pentru amândoi, nu doar pentru familia ta!

A urmat o tăcere grea. Elena s-a ridicat brusc și a ieșit din bucătărie trântind ușa. Mihai m-a privit lung.

— Ți-e greu aici, nu-i așa? Știu că mama e dificilă…

— Nu e vorba doar de ea. E vorba de mine. De noi. De faptul că mereu trebuie să mă justific pentru orice decizie. Când am ales culoarea perdelelor, când am vrut să merg la serviciu după concediul maternal… Mereu trebuie să cer voie.

Mihai a dat din cap încet. — Știu… Dar știi cum e mama… Dacă nu-i facem pe plac, o să ne facă zile fripte.

— Poate că e timpul să învețe că nu totul se face după voia ei.

În zilele următoare tensiunea a plutit în aer ca o ceață groasă. Elena nu-mi vorbea decât monosilabic, iar Mihai părea tot mai abătut. Într-o seară, când mă întorceam de la controlul medical, am găsit-o pe Elena plângând în bucătărie.

— Maria… Eu doar vreau ce e mai bine pentru copil… Să simt că familia noastră merge mai departe…

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna. — Și eu vreau asta. Dar cred că familia merge mai departe doar dacă ne respectăm unii pe alții. Dacă îi dăm voie copilului să fie el însuși.

A doua zi dimineață am adunat curajul și i-am spus lui Mihai: — Dacă nu putem decide împreună numele copilului nostru, atunci poate ar trebui să ne gândim dacă suntem cu adevărat o familie.

A fost ca un duș rece pentru el. Seara aceea am petrecut-o discutând ore întregi. Am plâns amândoi, ne-am certat, ne-am împăcat. Am vorbit despre fricile noastre, despre dorințe și despre cât de mult ne dorim ca fiul nostru să crească într-o familie unită.

În cele din urmă am ales împreună un nume: Vlad. Nici al tatălui meu, nici al bunicului lui Mihai, ci un nume care ne plăcea amândurora și care avea semnificație pentru noi: curaj și lumină.

Elena a acceptat cu greu decizia noastră, dar a făcut-o până la urmă. Poate pentru că a văzut cât de mult ne dorim să fim o familie adevărată, nu doar una legată prin tradiții goale.

Astăzi, când îl privesc pe Vlad dormind liniștit în pătuțul lui, mă întreb: câte femei mai trăiesc în umbra unor tradiții care le răpesc vocea? Câte mame își sacrifică dorințele pentru liniștea aparentă a familiei? Oare când vom avea curajul să spunem: „Și eu contez!”?