Crăciunul care mi-a sfâșiat inima: Povestea unei mame și a fiului ei

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea Luciei răsuna în bucătăria încărcată de mirosul cozonacilor proaspăt scoși din cuptor. Mâinile îmi tremurau pe fața de masă apretată, iar privirea mi se oprea pe fața ei, roșie de nervi și oboseală. Era Ajunul Crăciunului, iar bradul din sufragerie strălucea, martor mut la drama ce se desfășura sub acoperișul casei mele.

— Ce vrei să spui? — am întrebat încet, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Fiul meu, Radu, stătea între noi, cu ochii în pământ, incapabil să spună ceva. Simțeam cum lumea mea se prăbușește.

— Vreau să pleci. Să-ți găsești alt loc. Nu mai putem continua așa, cu certuri și reproșuri la fiecare pas. Avem nevoie de liniște, pentru noi și pentru copii, a spus Lucia, privindu-mă direct în ochi.

Am simțit cum mă sufoc. Casa asta era viața mea. Eu și soțul meu, Ion, am ridicat-o cărămidă cu cărămidă după Revoluție. Aici am crescut-o pe Ana, fiica noastră cea mare, aici l-am legănat pe Radu când era bolnav. Fiecare colț avea povestea lui. Și acum… să plec?

— Dar unde să mă duc? — am șoptit. — Tot ce am e aici…

Lucia a oftat. — Poate la Ana, la Pitești. Sau… nu știu. Dar nu mai putem trăi împreună.

Radu a ridicat privirea spre mine, cu ochii umezi. — Mamă… te rog…

Atunci am izbucnit. — Cum poți să-mi faci asta? După tot ce am făcut pentru voi? Pentru casa asta? Pentru copiii voștri? — vocea mi s-a spart în plâns.

Am fugit în camera mea și m-am prăbușit pe pat. Am plâns ore întregi, până când colindele de la televizor mi s-au părut batjocură. În minte îmi răsunau vorbele Luciei: „Vreau să pleci.”

A doua zi dimineață, casa era tăcută. Copiii încă dormeau, iar Radu bătea timid la ușă.

— Mamă… putem vorbi?

Nu l-am lăsat să intre. Nu puteam să-i văd fața. M-am simțit trădată nu doar de Lucia, ci și de el. Cum putea să stea acolo și să nu spună nimic? Cum putea să mă lase să plec?

Am început să-mi strâng lucrurile încet, ca într-un vis urât. Fiecare fotografie, fiecare bibelou avea o poveste. Am găsit o scrisoare veche de la Ion, soțul meu decedat acum zece ani: „Maria, casa asta e pentru noi toți. Să nu lași niciodată pe nimeni să te dea afară.” Am izbucnit din nou în plâns.

În zilele următoare, atmosfera era apăsătoare. Lucia mă evita, Radu încerca să mă ajute cu bagajele, dar îl respingeam de fiecare dată. Copiii mă întrebau de ce plâng și unde plec. Le spuneam că merg la mătușa Ana pentru o vreme.

Ajunsă la Ana, am simțit pentru prima dată golul adevărat al singurătății. Sora mea m-a primit cu brațele deschise, dar știam că nu pot rămâne acolo la nesfârșit. În fiecare seară mă uitam la telefon, sperând că Radu mă va suna și va spune: „Mamă, vino acasă.” Dar nu suna.

A trecut o săptămână până când Ana m-a întrebat direct:

— Maria, ce s-a întâmplat cu adevărat?

Am izbucnit din nou în plâns și i-am povestit totul: certurile cu Lucia despre educația copiilor, despre bani, despre cum mă simțeam dată la o parte în propria casă.

— Poate că Lucia are dreptate într-un fel… — a spus Ana cu blândețe. — Poate că trebuie să vă găsiți fiecare locul vostru.

— Dar eu nu am alt loc! — am strigat disperată.

În Ajunul Anului Nou, am primit un mesaj de la Radu: „Mamă, putem vorbi?”

Am acceptat să ne vedem într-o cafenea din centru. Era frig și ningea ușor. Radu a venit cu ochii roșii de nesomn.

— Mamă… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Nu știu cum am ajuns aici… Lucia e obosită, eu sunt prins între voi două… Dar nu vreau să te pierd.

L-am privit lung. — Dar casa? Ce facem cu casa?

— Putem găsi o soluție… Poate găsim un apartament pentru tine aproape de noi… Să vii zilnic la copii… Dar trebuie să avem liniște.

Am simțit pentru prima dată că fiul meu chiar luptă pentru mine. Am plâns amândoi acolo, în cafenea.

În ziua următoare, Lucia m-a sunat: — Maria… îmi pare rău că am ridicat tonul atunci. Știu că te-am rănit. Poate putem începe de la zero…

Nu a fost ușor să iert. Nici acum nu știu dacă am făcut-o complet. Dar am acceptat apartamentul mic propus de Radu și am început să vin zilnic la nepoți. Încet-încet, am reînvățat să fim familie.

Crăciunul următor l-am petrecut împreună, cu râsete și colinde adevărate.

Mă întreb uneori: cât de mult trebuie să renunți din tine ca să păstrezi familia unită? Și oare iertarea vindecă orice rană sau doar ne ajută să mergem mai departe?