Crăciunul cu 500 de lei: Lecția pe care i-am dat-o lui Radu

— Ana, ți-am lăsat banii pe masă. Să nu cheltui prea mult anul ăsta, că nu ne permitem!
Am rămas cu mâna pe clanța ușii, privind spre plicul subțire de pe masa din bucătărie. Radu tocmai ieșise pe ușă, grăbit să ajungă la serviciu. Am deschis plicul cu o speranță mică, dar s-a risipit imediat: 500 de lei. Pentru tot Crăciunul. Pentru mâncare, cadouri, brad, tot. M-am simțit ca o umbră în propria casă.

Nu era prima dată când Radu era zgârcit cu banii, dar niciodată nu fusese atât de evident că nu mă vede. Că nu vede cât muncesc, cât mă zbat să le fie bine copiilor. M-am așezat la masă, cu ochii în lacrimi, și am început să fac socoteli pe hârtie: cozonaci, sarmale, friptură, portocale pentru copii, un brad cât de mic… Nici nu mai vorbesc de cadouri. Am simțit cum mă sufoc.

— Mami, când împodobim bradul? a întrebat Ilinca, mezina noastră de cinci ani, venind lângă mine cu ochii mari.

— Nu știu, iubita mea… Poate anul ăsta facem altfel, am spus încercând să-mi ascund vocea tremurată.

În seara aceea, după ce am culcat copiii, m-am uitat la Radu cum stătea pe canapea cu telefonul în mână. Am vrut să-i spun cât mă doare situația asta, dar mi-am înghițit cuvintele. Știam că va spune iar că „nu sunt bani”, că „trebuie să ne descurcăm”. Dar oare el știe ce înseamnă să te descurci cu adevărat?

A doua zi am decis: dacă el crede că 500 de lei ajung pentru Crăciun, atunci așa va fi. Dar nu cum își imaginează el.

Am mers la piață și am cumpărat doar strictul necesar: o pungă de făină, câteva ouă, un kilogram de carne ieftină și niște mere. Am trecut pe lângă tarabele cu portocale și ciocolată și am simțit un nod în gât. Copiii mei nu vor avea dulciuri anul acesta? Am strâns din dinți și am mers mai departe.

În ziua următoare am început să fac curățenie generală. Fără ajutor, fără plângeri. Radu venea acasă târziu și obosit, dar nu părea să observe că eu nu mai zâmbesc ca altădată.

— Ana, ai făcut rost de brad? m-a întrebat într-o seară.

— Nu avem bani pentru brad anul ăsta. Poate facem unul din cartoane și hârtie colorată cu copiii.

A ridicat din umeri și s-a întors la televizor. Atunci am simțit că ceva s-a rupt între noi.

În Ajunul Crăciunului am pus masa: o ciorbă simplă, niște cartofi copți și mere coapte la cuptor. Copiii au întrebat de cozonac și sarmale. Le-am spus că anul acesta Moș Crăciun e mai sărac.

Radu s-a uitat la mine lung:

— Asta e tot?

— Da. Din 500 de lei nu poți face minuni.

A tăcut. Copiii s-au strâns lângă mine și am început să cântăm colinde. Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraz când Ilinca a întrebat:

— Mami, Moșul nu vine nici anul ăsta?

— Poate vine altfel… i-am șoptit.

În dimineața de Crăciun, sub bradul improvizat din hârtie colorată erau trei pachete mici: fiecare copil avea câte o carte veche împachetată frumos și o scrisoare scrisă de mine. Copiii au zâmbit timid, dar ochii lor trădau dezamăgirea.

Radu s-a ridicat brusc de la masă:

— Ana, ce-i asta? De ce nu avem nimic? Unde sunt cadourile?

M-am uitat la el drept în ochi:

— Asta e Crăciunul pe care l-ai plătit tu. Eu nu pot face magie din nimic. Dacă vrei altceva, poate ar trebui să vezi cât valorează munca mea.

A tăcut mult timp. Seara aceea a fost grea. Copiii s-au culcat devreme, iar eu am rămas singură în bucătărie. Radu a venit lângă mine:

— Ana… n-am știut că e chiar atât de greu. Credeam că exagerezi mereu cu cheltuielile…

— Nu exagerez. Doar încerc să le ofer copiilor o copilărie frumoasă. Și tu ar trebui să vezi asta.

A doua zi a venit acasă cu un brad mic și câteva dulciuri pentru copii. S-a uitat la mine rușinat:

— Îmi pare rău. Poate ar trebui să ne consultăm mai des despre bani…

Nu știu dacă va fi mai bine de acum înainte. Dar știu că uneori trebuie să arătăm celor dragi cât valorează eforturile noastre.

Oare câte femei trec prin asta în fiecare an? Câte dintre noi suntem invizibile în propriile familii? Voi ce ați fi făcut în locul meu?