Crăciunul de Sticlă: Povestea Unei Mame Într-o Familie Recombinată

— De ce i-ai luat lui Vlad un Lego și mie doar o carte? vocea Ioanei a tăiat aerul din sufragerie ca un ciob de sticlă. Era Ajunul Crăciunului, iar lumina caldă a instalației se reflecta în ochii ei umezi, plini de reproș. M-am oprit din împachetatul ultimului cadou, simțind cum mi se strânge stomacul. Vlad, băiatul meu de opt ani, stătea pe canapea cu ochii mari, privind când la mine, când la sora lui vitregă.

— Ioana, nu e doar o carte, e una pe care ți-ai dorit-o de mult. Știi cât de greu am găsit-o… am încercat să-mi păstrez vocea calmă, dar simțeam cum mi se clatină siguranța. În spatele meu, Mihai, soțul meu, a oftat adânc, fără să spună nimic. Tensiunea plutea între noi ca un nor greu.

Nu era prima dată când diferențele dintre copiii noștri ieșeau la suprafață. Ioana avea doisprezece ani și era fiica lui Mihai din prima căsătorie. De doi ani încercam să construim o familie împreună, dar zidurile dintre noi păreau tot mai groase. Oricât mă străduiam să fiu corectă, să nu fac diferențe, mereu apărea ceva care răscolea vechile răni.

— Nu e corect! Lui Vlad îi iei mereu ce vrea! Eu niciodată nu primesc ce primesc ceilalți copii la școală! a izbucnit Ioana, cu lacrimi în ochi. Am simțit cum mă cuprinde neputința. M-am apropiat de ea, dar s-a tras înapoi.

— Ioana, nu e adevărat… încerc să fac tot ce pot pentru amândoi…

— Nu ești mama mea! a strigat ea și a fugit în camera ei, trântind ușa.

Am rămas în mijlocul sufrageriei, cu hârtia de împachetat în mână și cu inima frântă. Mihai s-a apropiat încet.

— Poate ar trebui să fi mai atentă la ce-și dorește Ioana. E greu pentru ea…

— Și pentru mine nu e? am izbucnit eu. Mă simt mereu vinovată, orice aș face. Dacă îi iau ceva lui Vlad, e rău. Dacă îi iau ceva Ioanei, Vlad se supără că nu-i la fel. Nu mai știu ce să fac!

Mihai a tăcut. Știam că și el se simte prins între două lumi: trecutul cu fosta soție și prezentul cu mine. De multe ori simțeam că nu suntem o familie, ci două tabere care încearcă să conviețuiască sub același acoperiș.

Noaptea aceea am dormit puțin. M-am gândit la copilăria mea în Focșani, la mama care făcea totul singură după ce tata ne-a părăsit. Știam cât doare să te simți pe locul doi. Dar oare nu făceam acum același lucru cu Ioana?

Dimineața de Crăciun a venit cu liniște apăsătoare. Vlad a deschis cadoul cu Lego și a sărit în sus de bucurie. Ioana a luat cartea fără un cuvânt și s-a retras în camera ei. Am simțit că am ratat totul.

După-amiaza, când Mihai a ieșit cu Vlad la sanie, am bătut la ușa Ioanei.

— Pot să intru?

Nu mi-a răspuns, dar am deschis încet ușa. Stătea pe pat, cu cartea în brațe, dar nu citea.

— Ioana… știu că e greu pentru tine. Și pentru mine e greu să fiu mama ta vitregă. Mi-e teamă să nu greșesc mereu.

A ridicat privirea spre mine.

— De ce nu mă întrebi niciodată ce-mi doresc cu adevărat?

M-am așezat lângă ea.

— Ai dreptate. Am crezut că știu ce te-ar face fericită, dar poate nu te-am ascultat destul.

A oftat.

— La școală toți copiii au părinți care le iau telefoane noi sau haine scumpe. Eu niciodată nu primesc nimic din ce primesc ei… Și apoi toți spun că tu îl iubești mai mult pe Vlad.

M-am simțit mică-mică.

— Ioana, nu pot să-ți promit că o să pot cumpăra tot ce-și doresc ceilalți copii. Dar pot să-ți promit că o să te ascult mai mult. Vrei să-mi spui ce-ți dorești cu adevărat?

A tăcut mult timp.

— Aș vrea doar să mă iei în brațe câteodată… ca pe Vlad.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am întins brațele și ea s-a lăsat în ele, plângând încet.

În seara aceea am stat toate trei — eu, Ioana și Vlad — pe canapea, uitându-ne la un film vechi românesc și mâncând cozonac făcut de bunica mea. Nu era totul perfect, dar era un început.

Au trecut luni de atunci și încă mai avem zile grele. Uneori mă întreb dacă voi reuși vreodată să fiu mama de care are nevoie Ioana sau dacă Vlad va înțelege vreodată de ce trebuie să împart iubirea mea cu altcineva.

Dar știu că fiecare familie are propriile bătălii invizibile. Poate că nu există rețete pentru egalitate perfectă între frați sau între copii biologici și cei vitregi. Poate că tot ce putem face este să ne ascultăm unii pe alții și să nu renunțăm la încercarea de a ne apropia.

Oare câți dintre voi v-ați simțit vreodată străini în propria familie? Sau v-ați întrebat dacă puteți iubi la fel doi copii atât de diferiți? Poate că răspunsurile nu sunt simple — dar poate le putem găsi împreună.