Crăciunul în care am spus „nu” soacrei mele

— Maria, ai pus sarmalele la fiert? Unde e tava cu cozonaci? strigă Elena din bucătărie, vocea ei tăioasă răsunând prin apartamentul mic de la etajul patru. Mâinile îmi tremurau pe farfuria cu salată de boeuf, iar privirea soțului meu, Radu, era fixată în telefon, ca și cum nu ar fi auzit nimic.

Nu era prima dată când mă simțeam invizibilă în propria casă. De când m-am măritat cu Radu, fiecare Crăciun era o repetiție a aceleiași piese: eu găteam, eu serveam, eu strângeam. Elena, soacra mea, era regina neîncoronată a sărbătorilor, dar tronul ei era susținut de mine. Mama lui Radu nu ridica un deget, dar avea mereu ceva de comentat: „Nu ai pus destulă maioneză”, „Sarmalele mele erau mai bune”, „Cozonacul e cam uscat”.

Anul trecut am plâns în baie, cu mâinile crăpate de la detergent și ochii umflați de oboseală. Nimeni nu m-a întrebat dacă sunt bine. Nici măcar Radu. Atunci mi-am promis că nu voi mai accepta niciodată rolul de servitoare la masa de Crăciun.

Așa că anul acesta, când Elena a intrat pe ușă cu aerul ei de general în inspecție și a început să dea ordine, am simțit cum ceva se rupe în mine.

— Maria, hai, pune masa! Ce stai? Și vezi să nu uiți să aduci vinul din balcon!

Am inspirat adânc. M-am uitat la Radu, care ridica din umeri ca un copil prins cu tema nefăcută.

— Elena, anul acesta vreau să stau și eu la masă cu voi. Am gătit destul. Nu vreau să fiu chelneriță în propria casă.

A urmat o liniște apăsătoare. Soacra mea s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că nu mai cred în Moș Crăciun.

— Cum adică? Cine să facă atunci toate astea? Eu? a zis ea, indignată.

— Putem face împreună sau fiecare să se servească singur. Vreau să mă bucur și eu de sărbătoare.

Radu s-a fâstâcit:

— Hai, mamă, las-o pe Maria să stea puțin…

— Nu te băga tu! a tăiat-o Elena scurt. Maria știe că așa se face la noi. Femeia gătește, servește… Așa am făcut și eu zeci de ani!

— Și nu v-ați săturat? am întrebat-o încet.

Elena a rămas cu gura întredeschisă. Pentru prima dată am văzut-o nesigură.

— Eu… Nu știu… Poate că da… Dar așa e tradiția!

Am simțit cum mi se încălzește fața. Toată furia adunată în ani de tăcere ieșea acum la suprafață.

— Tradiția asta ne face sclavi în propria casă! Nu vreau ca fiica mea, Ana, să creadă că e normal să muncească până cade lată doar pentru că e femeie!

Ana, care avea doar șapte ani, se uita la noi cu ochii mari. M-am apropiat de ea și am luat-o în brațe.

— Mami, de ce ești supărată? m-a întrebat ea încet.

— Pentru că vreau ca tu să fii fericită și liberă când vei fi mare. Să nu te simți niciodată obligată să faci ceva doar pentru că ești fată.

Elena s-a așezat greoi pe scaun. Pentru prima dată părea obosită, vulnerabilă.

— Poate ai dreptate… Dar eu nu știu altfel. Așa am fost crescută. Mama mea m-a pus mereu să fac totul…

Am simțit un val de compasiune pentru ea. Poate că și ea fusese prizoniera acelorași reguli absurde.

— Putem încerca altceva anul acesta. Să fim împreună la masă, nu fiecare cu rolul lui. Să fim familie.

Radu s-a ridicat și el:

— Hai să punem masa împreună! Mamă, tu adu farfuriile, eu scot vinul din balcon.

Elena a zâmbit timid și s-a ridicat încet. Pentru prima dată am simțit că suntem o echipă.

Masa de Crăciun nu a fost perfectă. S-au vărsat pahare, s-au uitat tacâmuri, dar am râs mai mult ca niciodată. Ana a povestit glume de la școală, Radu a ajutat la strâns vasele, iar Elena mi-a spus încet:

— Mulțumesc că m-ai făcut să văd altfel lucrurile.

În seara aceea am adormit cu sufletul ușor. Poate că nu pot schimba lumea peste noapte, dar pot schimba lumea mea.

Mă întreb: câte femei mai tac încă din frică sau din obișnuință? Câte Crăciunuri trebuie să treacă până când vom avea curajul să spunem „nu” pentru noi?