Cum am ascuns adevărul despre mama-soacră și am ales, pentru prima dată, să trăiesc pentru mine

— Milica, nu mai pot! Nu mai pot! — vocea mamei soacre răsuna din dormitor, ca un ceas stricat care nu se mai oprește niciodată. Era a treia oară în acea dimineață când mă striga. Mă uitam la cafeaua rece din ceașcă și simțeam cum mi se strânge stomacul. Radu era deja plecat la muncă, copiii la școală, iar eu… eu eram prizoniera unei case care nu mai era a mea de când bătrâna venise să locuiască cu noi.

Nu știu când am început să o urăsc. Poate când mi-a spus că nu știu să gătesc sarmale ca lumea. Sau când a râs de rochia mea de mireasă, spunând că „pe vremea ei femeile nu umblau așa dezgolite”. Sau poate când am văzut cum Radu îi lua mereu apărarea, oricât de nedreaptă ar fi fost cu mine. Dar cel mai tare m-a durut când copiii au început să se teamă de ea. „Mami, bunica țipă iar”, îmi șoptea Ilinca, fetița mea cea mică, ascunzându-se după ușă.

Într-o zi de toamnă, când ploua mărunt și cerul era plumburiu, am simțit că nu mai pot. Am sunat la un azil privat din apropiere. „Avem locuri libere”, mi-a spus asistenta. Am simțit cum mi se ridică o piatră de pe inimă și, în același timp, cum mă cuprinde o vinovăție grea ca noroiul de pe bocancii soțului meu când venea de la câmp.

— Nu-i spuneți nimic soțului? — m-a întrebat femeia de la azil.
— Nu pot… încă nu pot. Trebuie să fac asta pentru mine. Pentru copiii mei.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat la Radu cum sforăia liniștit și m-am întrebat dacă mă va urî când va afla. Dacă va pleca. Dacă voi rămâne singură cu doi copii și cu o inimă frântă.

A doua zi am dus-o pe mama soacră la azil. Am mințit-o că mergem la un control medical. N-a protestat prea mult; era obosită, bolnavă și poate că undeva, în adâncul sufletului ei, știa că nu mai are loc în casa noastră. Când am plecat, mi-a spus doar atât:

— Să ai grijă de Radu. E băiat bun.

Am plâns tot drumul spre casă. Dar când am intrat pe ușă și am simțit liniștea aceea nouă, m-am prăbușit pe canapea și am plâns iar — de data asta de ușurare.

Primele zile au fost ciudate. Copiii au întrebat unde e bunica. Le-am spus că e la spital, că are nevoie de îngrijiri speciale. Radu părea ușurat și el, deși nu recunoștea. Casa era mai luminoasă, mesele mai liniștite, serile mai calde.

Dar minciuna creștea între noi ca o umbră. Într-o seară, după ce copiii au adormit, Radu m-a privit lung:

— Milica… tu crezi că mama o să se facă bine?

Am simțit un nod în gât.

— Nu știu, Radu… dar cred că are nevoie de ajutor specializat.

— Poate ar trebui să o vizitez mâine…

Atunci am știut că nu mai pot ascunde adevărul mult timp.

Au trecut două luni până când Radu a aflat. A primit un telefon de la azil — mama lui făcuse o criză și trebuia operată de urgență. A venit acasă alb la față.

— De ce nu mi-ai spus? Cum ai putut să faci asta fără mine?

Am încercat să-i explic: că nu mai puteam, că mă sufocam, că simțeam că pierd tot ce iubesc dacă nu fac ceva pentru mine. Dar el nu voia să audă.

— Ai ales pentru toți fără să ne întrebi! Ai mințit!

A urmat o perioadă grea. Radu nu-mi vorbea decât strictul necesar. Copiii simțeau tensiunea și mă întrebau mereu dacă tata e supărat pe mine. Eu mergeam zilnic la azil, îi duceam mamei soacre haine curate și prăjituri făcute în casă. Uneori mă privea cu ochi goi; alteori îmi spunea:

— Să nu-l lași pe Radu singur…

Într-o zi, Ilinca m-a întrebat:

— Mami, tu ai făcut ceva rău?

M-am uitat la ea și mi-au dat lacrimile.

— Nu știu, puiule… poate că da. Poate că nu.

Au trecut luni până când Radu a început să-mi vorbească din nou ca înainte. Am mers împreună la psiholog de familie. Am vorbit despre sacrificiu, despre limitele fiecăruia dintre noi, despre cât de greu e să fii femeie între două generații care trag fiecare în altă direcție.

Acum mama soacră e bine îngrijită la azil; copiii merg uneori s-o vadă și îi aduc desene colorate. Eu și Radu încă ne vindecăm rănile; uneori ne ținem de mână seara pe canapea și ne uităm la un film prost doar ca să fim împreună.

Dar uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: dacă aș fi ales altfel? Dacă aș fi avut curajul să spun adevărul de la început? Oare cât din ceea ce suntem azi s-a construit pe minciuni mici și mari?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că uneori trebuie să alegi între a fi „femeia bună” pentru toți ceilalți sau a fi OM pentru tine însăți.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E egoism sau supraviețuire? Unde tragem linia între sacrificiu și dreptul la fericire?