Cum am rămas în casa mea când toți mă voiau afară

— Nu mai ai ce căuta aici! Ai distrus totul între mine și fiul meu!
Vocea Vioricăi răsuna în holul mic, printre umbrele lungi aruncate de ploaia care bătea în geamuri. Mâinile îmi tremurau pe clanța ușii, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o aude și ea. Radu era plecat de două luni la muncă în Germania, iar eu rămăsesem singură cu fetița noastră, Ilinca. Nu mă așteptam ca tocmai acum să vină furtuna adevărată.

— Viorica, te rog… e casa noastră. Radu a zis clar că nu vrea să plecăm. De ce faci asta?

Ea m-a privit cu ochii mici, reci, și a ridicat vocea:

— Radu nu știe ce faci tu aici! Îi spui minciuni, îl întorci împotriva mea! Eu am pus banii la început pentru apartamentul ăsta, nu tu! Dacă ai avea un pic de rușine, ai pleca singură!

Am simțit cum mă sufoc. Îmi venea să țip, să plâng, dar nu puteam. Ilinca dormea în camera ei și nu voiam să o trezesc. Am tras aer adânc și am încercat să-mi adun curajul.

— Nu vreau scandal. Vorbim când se întoarce Radu. Până atunci, te rog să mă lași în pace.

A trântit ușa de la intrare cu putere și am auzit-o bombănind pe scări. Am rămas lipită de perete, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am simțit atât de singură și neputincioasă… Am luat telefonul și i-am scris lui Radu:

„Mama ta a venit iar. Vrea să mă dea afară din casă. Nu mai pot.”

A trecut o oră până mi-a răspuns: „Nu te panica. Vorbesc eu cu ea. Ține-te tare.”

Dar ce putea face el de la 2.000 km distanță? În fiecare zi, Viorica găsea un motiv să vină: ba că trebuie să ia niște acte, ba că vrea să vadă dacă am grijă de flori, ba că trebuie să verifice dacă plătesc întreținerea. De fiecare dată mă jignea subtil sau direct.

Într-o dimineață, când duceam gunoiul, m-a oprit vecina de la trei, doamna Stela.

— Te văd abătută, dragă. Ce s-a întâmplat?

Am izbucnit în plâns pe loc. I-am povestit totul: cum mă simt străină în propria casă, cum Viorica mă urmărește și mă amenință că mă dă afară.

— Să nu-ți fie rușine! Știu ce fel de femeie e Viorica. A făcut scandal și cu nora cealaltă a ei. Dar tu ai dreptul tău aici! Nu ceda!

Vorbele ei mi-au dat puțină putere. În seara aceea, am stat pe marginea patului și m-am rugat cu lacrimi:

„Doamne, nu mă lăsa singură! Dă-mi curaj să rezist!”

A doua zi, Viorica a venit din nou. De data asta nu am mai fugit de ea.

— Viorica, nu mai accept să vii aici fără motiv. Dacă ai ceva de spus, spune-i lui Radu. Eu nu plec nicăieri!

S-a uitat la mine ca la o străină.

— O să vezi tu! O să-i spun lui Radu tot ce faci!

— Te rog să pleci acum!

A ieșit trântind ușa. Mâinile îmi tremurau, dar simțeam pentru prima dată că am făcut ceva pentru mine.

În zilele următoare, doamna Stela a început să mă invite la cafea. Îmi povestea despre tinerețea ei, despre cum a crescut singură doi copii după ce soțul a murit. M-a învățat să nu mă las călcată în picioare.

Radu suna tot mai rar. Era obosit, stresat de muncă și părea că nu înțelege cât de greu îmi este aici. Într-o seară i-am spus:

— Dacă nu vii acasă curând, nu știu cât mai rezist.

A tăcut mult timp la telefon.

— Nu pot pleca acum… Dar promit că vorbesc cu mama.

Nu a făcut-o. Viorica a venit din nou peste două zile cu un bărbat necunoscut.

— Acesta e avocatul meu! O să te dau în judecată dacă nu pleci!

Am simțit că mi se taie picioarele.

— Pe ce motiv? Casa e pe numele lui Radu și al meu!

Avocatul s-a uitat peste acte și a dat din cap:

— Doamnă Viorica, nu aveți drept legal aici.

Viorica s-a făcut roșie la față și a ieșit fără un cuvânt. Am rămas singură în hol, tremurând de nervi și frică.

În acea noapte am dormit cu Ilinca lângă mine. M-am rugat din nou:

„Doamne, dă-mi putere pentru încă o zi.”

Au trecut două săptămâni fără ca Viorica să mai apară. Într-o zi am găsit un bilet sub ușă: „Nu meriți nimic din ce ai aici.”

Am plâns mult atunci. Dar apoi am simțit o liniște ciudată. Poate că nu meritam tot ce aveam… dar meritam liniște și respect.

Când Radu s-a întors acasă după alte două luni, era schimbat. Obosit, tăcut.

— Mama ta m-a făcut să mă simt ca o intrusă în casa mea… Tu unde ai fost?

A oftat greu:

— Îmi pare rău… Nu știu cum să le împac pe amândouă…

— Poate că nu trebuie să le împaci pe toate femeile din viața ta… Poate trebuie doar să fii lângă cea care are nevoie de tine acum.

A tăcut din nou. Dar pentru prima dată m-am simțit puternică — pentru că am rezistat singură când toți mă voiau afară.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi ne găsim curajul abia când ajungem la capătul puterilor? Poate că uneori credința și o mână întinsă fac diferența între a ceda și a merge mai departe.