Cumnatul meu m-a chemat la o întâlnire neașteptată: Ce ascundea, de fapt, omul de afaceri din familie?

— Vlad, trebuie să vorbim. Acum. Vocea lui Radu, cumnatul meu, era rece ca o seară de noiembrie. M-a sunat pe neașteptate, la ora 21:30, când tocmai mă pregăteam să sting lumina și să mă las pradă gândurilor care mă bântuiau de ani buni. Nu-mi plăcea să vorbesc cu el. Întotdeauna am simțit că nu mă privește ca pe un membru al familiei, ci ca pe o povară pe care sora mea, Irina, o ducea în spate.

Mi-am amintit brusc de noaptea aceea, când aveam doar șapte ani. Fumul gros, țipetele Irinei, mâinile ei tremurânde care m-au tras afară din camera cuprinsă de flăcări. Părinții noștri erau plecați la muncă în Germania, iar noi rămăseserăm singuri în casa bunicilor din Focșani. Dacă nu era ea, astăzi nu aș mai fi existat. De atunci, Irina a fost totul pentru mine: mamă, soră, prietenă. Dar după ce s-a măritat cu Radu, ceva s-a rupt între noi.

Am ajuns la cafeneaua unde mă chemase. Radu era deja acolo, îmbrăcat impecabil, cu telefonul lipit de palmă și privirea fixată pe ecran. M-am așezat în fața lui fără să spun nimic. A ridicat ochii spre mine și am văzut pentru prima dată o urmă de oboseală în privirea lui.

— Vlad, știi că te respect pentru tot ce ai trecut. Dar trebuie să discutăm serios despre Irina.

Mi s-a strâns stomacul. Nu-mi plăcea tonul lui. Am simțit că urmează ceva rău.

— Ce s-a întâmplat cu Irina? am întrebat aproape șoptit.

— Nu e vorba doar despre ea… E despre tine. Știi bine că firma la care lucrezi e a mea. Și știi că Irina a insistat să te angajez după ce ai terminat facultatea.

Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene. Mereu mi-a aruncat asta în față, ca și cum ar fi fost un favor pe care ar trebui să-l plătesc la nesfârșit.

— Dacă vrei să mă dai afară, spune direct, i-am răspuns cu voce joasă.

A oftat și a lăsat telefonul pe masă.

— Nu e vorba doar despre asta. Irina… nu mai poate continua așa. E epuizată. Îți trimite bani lunar, te ajută cu chiria, cu ratele la mașină… Vlad, ai 29 de ani! Când ai de gând să te descurci singur?

Am simțit cum îmi ard obrajii de rușine și furie. Da, Irina mă ajuta mereu, dar nu pentru că eram leneș sau incapabil. După incendiu, am rămas cu atacuri de panică și insomnii crunte. Am încercat să mă tratez, dar terapia costă bani pe care nu-i aveam. Irina era singura care mă înțelegea fără să mă judece.

— Nu știi nimic despre mine! am izbucnit. Tu n-ai trecut prin ce am trecut eu!

Radu a ridicat mâinile a neputință.

— Poate că nu știu totul, dar știu că Irina plânge noaptea din cauza ta. Nu vrei să vezi asta! E timpul să-ți iei viața în mâini.

M-am ridicat brusc și am ieșit din cafenea fără să mai spun nimic. Pe drum spre casă, mi-au trecut prin minte toate momentele în care Irina m-a salvat: când am avut primul atac de panică la liceu și a venit să mă ia acasă; când am picat primul examen la facultate și mi-a spus că nu contează; când am rămas fără bani și mi-a trimis ultimii ei lei din salariu.

Ajuns acasă, am găsit un mesaj de la ea: „Vlad, te rog să nu-l urăști pe Radu. E doar îngrijorat pentru mine… și pentru tine.”

Am plâns pentru prima dată după mulți ani. Nu pentru că eram slab, ci pentru că simțeam că pierd singura persoană care m-a iubit necondiționat.

A doua zi dimineață am sunat-o pe Irina.

— Iartă-mă că te-am tras după mine atâția ani… Nu vreau să-ți fac rău.

A tăcut câteva secunde.

— Vlad, tu ești fratele meu mai mic. N-o să încetez niciodată să te ajut. Dar trebuie să înveți să trăiești și fără mine. Pentru tine, nu pentru Radu sau pentru mine.

Am început să caut un alt job. Am renunțat la banii Irinei și am început terapia la un centru de stat. Nu a fost ușor — uneori voiam să renunț la tot și să fug undeva unde nimeni nu mă cunoaște.

Dar într-o zi, după luni de luptă cu mine însumi, am reușit să dorm o noapte întreagă fără coșmaruri despre foc sau țipete. Am simțit că pot respira din nou.

Astăzi încă mă lupt cu demonii mei, dar știu că nu sunt singur. Irina e acolo — poate mai departe decât mi-aș dori — dar încă mă veghează din umbră.

Mă întreb uneori: Oare cât putem cere de la cei pe care îi iubim înainte ca dragostea lor să se transforme în povară? Și câți dintre noi avem curajul să ne eliberăm pe noi înșine… pentru binele celor dragi?