Cutia pe care nu am avut curajul s-o deschidem niciodată

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc așa, cu pereții ăștia reci între noi! am izbucnit într-o seară de noiembrie, când ploaia bătea în geam ca un ceasornic nebun.

Radu s-a uitat la mine cu ochii lui cenușii, obosiți. A oftat adânc și a tăcut. Tăcerea lui era ca o a doua piele, lipită de el de când îl știam. M-am ridicat brusc de pe canapea și am început să mă plimb prin sufragerie, încercând să-mi găsesc cuvintele.

— Ți-amintești de cutia aia pe care am primit-o la nuntă? am întrebat, încercând să-i prind privirea.

A dat din cap încet, fără să spună nimic. Cutia aceea mică, din lemn de nuc, cu un lacăt minuscul și o fundă roșie, stătea de zece ani pe raftul bibliotecii. Scria pe ea: „Deschideți doar la prima ceartă adevărată.”

Dar noi nu am deschis-o niciodată. Am preferat să ne prefacem că totul e bine. Să ne ascundem frustrările sub covorul rutinei. Să lăsăm tăcerea să crească între noi ca o buruiană.

— Poate ar fi trebuit s-o deschidem atunci, când m-ai mințit că ai uitat de aniversarea noastră, dar de fapt ai stat peste program la birou cu Alina, am spus cu voce tremurată.

Radu a strâns pumnii. — Nu vreau să vorbim despre asta acum.

— Dar când? Când o să avem curajul să vorbim despre ce doare cu adevărat?

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am dus la bibliotecă și am luat cutia în mâini. Era mai grea decât mi-o aminteam. Am simțit lacrimile cum îmi ard obrajii.

— Vrei s-o deschidem acum? am întrebat aproape șoptit.

Radu a venit lângă mine. Pentru prima dată după mult timp, m-a privit drept în ochi. — Nu știu dacă mai are rost.

Am stat așa, unul lângă altul, ținând cutia între noi ca pe o inimă bolnavă. În mintea mea au început să curgă amintirile: nunta noastră mică dintr-un sat din Argeș, râsetele prietenilor, promisiunile făcute sub stele. Și apoi anii care au urmat: mutarea la București, joburile stresante, încercările eșuate de a avea un copil, certurile mocnite despre bani și familie.

Mama îmi spunea mereu: „Cea mai mare greșeală e să nu spui ce simți.” Dar eu am tăcut. Am lăsat frica să-mi lege limba. Radu era mereu ocupat sau obosit. Eu mă simțeam tot mai singură în apartamentul nostru mic, printre mobilele alese împreună când încă visam la fericire.

Într-o zi, l-am găsit pe Radu stând pe balcon cu telefonul în mână. Plângea în tăcere. Am vrut să-l întreb ce s-a întâmplat, dar m-am oprit la ușă. Mi-a fost teamă că nu voi putea duce răspunsul.

Apoi au venit serile lungi în care nu ne mai spuneam nimic. Ne vedeam doar dimineața la cafea și seara la cină. Vorbeam despre facturi, despre vreme, despre nimicuri. Dar niciodată despre noi.

Într-o duminică, sora mea, Ioana, a venit în vizită. A simțit imediat răceala dintre noi.

— Ce-i cu voi? Parcă sunteți doi străini…

Am zâmbit forțat și am schimbat subiectul. Dar Ioana nu s-a lăsat:

— Dacă nu vorbiți acum, o să fie prea târziu. Știi bine cum a fost la mama și tata…

Știam prea bine. Părinții mei au divorțat după douăzeci de ani de tăceri și reproșuri nerostite. Tata a plecat fără să spună nimic. Mama a rămas cu regretele și cu o casă prea mare pentru singurătatea ei.

În seara aceea m-am uitat lung la cutie. M-am întrebat ce ar putea fi în ea: poate două scrisori scrise de noi în ziua nunții? Poate sfaturi de la cei dragi? Sau poate doar o glumă proastă…

Dar adevărul era că nu aveam nevoie de conținutul cutiei ca să știm ce ne doare. Aveam nevoie să ne spunem unul altuia ce simțim cu adevărat.

— Radu, dacă nu vorbim acum, o să ajungem ca ai mei… Nu vreau asta pentru noi!

El a oftat din nou și mi-a luat mâna.

— Nici eu nu vreau… Dar mi-e frică. Mi-e frică să nu te pierd dacă spun tot ce simt.

Am început amândoi să plângem. Pentru prima dată după mult timp, lacrimile noastre s-au întâlnit pe aceeași pernă.

— Hai să deschidem cutia, am spus printre suspine.

Am căutat cheia micuță într-un sertar vechi. Am deschis lacătul cu mâinile tremurânde. În cutie erau două scrisori: una de la nașa mea, Elena, și una de la bunica lui Radu.

Scrisoarea Elenei spunea: „Dragii mei, când veți deschide această cutie, amintiți-vă că iubirea nu e lipsa conflictului, ci curajul de a-l traversa împreună.”

Scrisoarea bunicii era mai scurtă: „Nu lăsați tăcerea să vă fure viața.”

Am citit împreună și am plâns din nou. Ne-am ținut în brațe mult timp după aceea.

Nu știu dacă scrisorile acelea ne-au salvat căsnicia sau dacă era deja prea târziu pentru noi. Dar știu că în seara aceea am vorbit pentru prima dată cu adevărat despre tot ce ne durea: despre frica de eșec, despre dorința de a avea un copil care nu a venit niciodată, despre singurătatea din doi.

Au trecut câteva luni de atunci. Încercăm să reconstruim ce-am pierdut. Nu e ușor. Uneori mă întreb dacă nu cumva tăcerea a lăsat răni prea adânci.

Dar azi știu sigur un lucru: niciun cadou nu valorează cât curajul de a spune ce simți.

Oare câte relații se pierd în tăcere? Câți dintre noi avem curajul să deschidem „cutia” înainte să fie prea târziu?