Cuvântul care mi-a salvat fiica – o poveste adevărată dintr-o familie românească

— Mami, pot să merg la baie? vocea Irinei tremura, iar ochii ei mari, căprui, evitau să mă privească. Era ora 19:30, iar în bucătărie mirosea a ciorbă de perișoare și pâine proaspătă. O seară obișnuită de marți, dacă nu ar fi fost acea privire. Am lăsat lingura jos și am simțit un fior rece pe șira spinării.

— Sigur, puiule, dar nu uita să spui parola dacă ai nevoie de ajutor, i-am șoptit, încercând să par calmă. Ne jucam de câteva luni cu ideea unui cuvânt secret, după ce divorțul de Mihai a adus în viața noastră pe Ramona, noua lui iubită. Nu aveam încredere în ea. Prea zâmbea fals, prea încerca să fie prietena Irinei, dar ochii ei nu râdeau niciodată.

Irina a dispărut în baie, iar eu am rămas singură cu gândurile mele. Telefonul a vibrat: „Vin să o iau pe Irina la 20:00”, scria Mihai. Am oftat. De fiecare dată când trebuia să o las la el, stomacul mi se strângea. Nu din cauza lui Mihai, ci din cauza Ramonei. De când apăruse în peisaj, Irina devenise mai retrasă, mai tăcută.

— Mami… vocea Irinei era abia o șoaptă când s-a întors din baie. S-a apropiat de mine și mi-a spus la ureche: „Cireșe amare”. Parola noastră. Semnalul că ceva nu e în regulă.

Am înghețat. Am luat-o în brațe și am simțit cum îi bate inima nebunește.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o încet.

— Ramona mi-a spus azi că dacă îi spun lui tati ceva din ce facem împreună, o să pățești tu ceva rău… și mi-a arătat cuțitul din bucătăria lor…

Am simțit cum mi se taie respirația. M-am ridicat brusc și am sunat la Mihai.

— Mihai, nu mai vine Irina azi la tine. Avem o problemă serioasă.

— Ce s-a întâmplat? De ce vorbești așa?

— Întreab-o pe Ramona ce i-a spus Irinei azi! Dacă nu rezolvi tu, merg la poliție!

A urmat o tăcere grea.

— Ești nebună! Ramona nu ar face așa ceva!

— Atunci explică-mi de ce copilul tău plânge și tremură doar când aude de ea!

Am închis telefonul și am luat-o pe Irina în brațe. Plângea în hohote.

— Nu vreau să mă duc la ei, mami! Mi-e frică!

Am petrecut noaptea aceea cu ea în patul meu, mângâindu-i părul și promițându-i că nu o voi lăsa niciodată singură. Dimineața am mers direct la poliție. Am povestit totul: divorțul, custodia comună, schimbările din comportamentul Irinei, parola noastră secretă și amenințarea Ramonei.

Polițista care ne-a ascultat avea ochii umezi.

— Doamnă, ați făcut foarte bine că ați venit. Din păcate, vedem tot mai des astfel de cazuri după divorțuri…

Au urmat zile grele: anchete sociale, discuții cu psihologi, vizite la Protecția Copilului. Mihai era furios pe mine. M-a acuzat că inventez totul ca să-l țin departe de copil.

— Nu-mi vine să cred că ai ajuns atât de jos! urlase el într-o zi la telefon.

— Nu mă interesează ce crezi tu! Eu îmi apăr copilul!

Ramona a negat totul. A plâns în fața asistenților sociali, spunând că eu sunt geloasă și vreau să-i stric relația cu Mihai.

Irina însă nu mințea. Psihologul a confirmat: anxietate severă, frică de Ramona, coșmaruri repetate cu amenințări și arme albe.

După două luni de anchete și audieri, instanța a decis ca Mihai să-și vadă fiica doar sub supraveghere, fără ca Ramona să fie prezentă. A fost o victorie amară. Relația cu Mihai s-a rupt definitiv. Părinții mei m-au acuzat că exagerez.

— O să crească fata fără tată! Ce fel de mamă ești? m-a certat mama într-o seară.

— O mamă care își apără copilul! am răspuns printre lacrimi.

Au trecut doi ani de atunci. Irina merge la terapie și începe să zâmbească din nou. Eu încă tresar când aud numele Ramonei sau când văd un cuțit pe masă. Dar știu că am făcut ce trebuia.

Uneori mă întreb: câți copii ar fi salvați dacă părinții ar avea curajul să creadă semnele mici? Dacă am vorbi mai des cu ei despre frică și despre parolele care pot salva vieți? Poate că nu sunt o mamă perfectă, dar sunt mama care a ascultat un cuvânt rostit la timp.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât de mult v-ați asculta instinctul atunci când totul pare împotriva voastră?