Cuvintele fiicei mele m-au sfâșiat: „Vă distrați în timp ce noi ne înecăm în datorii”

— Mamă, tu chiar nu vezi în ce hal am ajuns? Tu și tata vă plimbați prin Grecia, iar noi nu știm cum să plătim rata la casă luna asta!
Cuvintele Ioanei au căzut ca un trăsnet peste liniștea dimineții. Tocmai mă întorsesem de la piață, cu sacoșa plină de cireșe și brânză proaspătă, când am găsit-o pe fiica mea în bucătărie, cu ochii roșii de plâns și mâinile tremurânde. Victor, soțul meu, a rămas în pragul ușii, neîndrăznind să spună nimic.

Am simțit cum mi se strânge inima. Toată viața am muncit — eu la școală ca profesoară de limba română, Victor la uzină — și am pus deoparte fiecare leu pentru bătrânețe. Ne-am permis, după patruzeci de ani de muncă, să plecăm pentru prima dată într-o vacanță adevărată. Nu era nimic extravagant: o săptămână la Paralia Katerini, cu autocarul, la ofertă. Am visat la asta ani întregi. Dar acum, cu Ioana în fața mea, simțeam că fiecare zi petrecută acolo a fost un păcat.

— Ioana, nu e chiar așa… Am pus bani deoparte toată viața. Nu am cheltuit niciodată fără măsură. Știi bine că nu suntem bogați.

Ea a izbucnit:
— Dar noi? Noi ce facem? Vlad a rămas fără serviciu, copiii au nevoie de haine, facturile se adună! Și tu îmi trimiți poze cu marea…

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. M-am așezat pe scaun și am privit pe fereastră. În curte, cireșul era plin de fructe coapte. M-am gândit la anii când Ioana era mică și venea acasă cu genunchii juliți, iar eu îi puneam comprese reci și îi promiteam că totul va fi bine. Acum nu mai știam ce să promit.

Victor a încercat să intervină:
— Ioana, nu e corect să ne faci să ne simțim vinovați pentru că am vrut și noi o clipă de liniște.

— Voi nu înțelegeți! Toată generația voastră a avut noroc! Ați prins locuri de muncă stabile, apartamente la stat… Noi suntem blocați în credite și salarii mici! Voi vă retrageți la pensie și noi ne sufocăm!

Am simțit cum se rupe ceva între noi. Nu era doar despre bani. Era despre resentimentele adunate în ani, despre așteptări nespuse și sacrificii care nu se mai terminau niciodată.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am stat cu Victor pe banca din fața casei și am tăcut mult timp. El a oftat:
— Poate are dreptate… Poate ar trebui să-i ajutăm mai mult.

— Dar cât? Cât să dăm din puținul nostru? Dacă rămânem și noi fără nimic?

Nu am dormit toată noaptea. M-am gândit la părinții mei, la cât s-au sacrificat pentru mine și la cât m-am simțit datoare să le răsplătesc eforturile. Dar oare nu meritam și noi puțină liniște?

A doua zi am mers la Ioana acasă. Vlad stătea pe canapea cu privirea pierdută. Copiii se certau pe tabletă. Am încercat să vorbesc calm:
— Ioana, hai să găsim o soluție împreună. Putem să vă ajutăm cu o parte din pensia noastră o perioadă, dar trebuie să vă gândiți și voi cum să ieșiți din situația asta.

Ea a izbucnit din nou:
— Tu nu înțelegi! Nu e doar despre bani! E despre faptul că simt că nu mai pot… Că totul cade pe mine! Vlad nu găsește nimic de lucru, copiii au nevoie de mine mereu… Și tu îmi spui să mă descurc!

Am simțit că mă sufoc. Am vrut să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi. Am plecat acasă cu inima grea.

Zilele au trecut greu. Victor s-a apucat să repare gardul, eu m-am refugiat în grădină. Nu mai aveam curajul să vorbesc cu prietenele mele despre vacanță sau despre planuri pentru pensie. Mă simțeam vinovată pentru fiecare leu cheltuit pe altceva decât pe familie.

Într-o seară, am primit un mesaj de la Ioana: „Îmi pare rău că am țipat la tine. Sunt doar obosită și speriată.” Am plâns citind acele rânduri. I-am răspuns: „Și eu sunt speriată uneori. Dar te iubesc.”

Am început să-i trimitem lunar o sumă mică din pensie. Nu era mult, dar era tot ce puteam fără să ne punem în pericol propriul trai. Relația noastră s-a mai îndreptat puțin, dar rana rămâne.

Merg la piață și văd alte femei de vârsta mea povestind despre excursii sau planuri pentru bătrânețe. Mă întreb dacă și ele simt aceeași vinovăție ca mine sau dacă reușesc să se bucure fără umbre.

Uneori mă uit la Victor și îl întreb:
— Oare când devine viața noastră doar a noastră? Sau suntem condamnați să trăim mereu pentru alții?

Poate că pensionarea nu e niciodată doar despre noi. Sau poate că ar trebui să fie? Ce credeți voi?