Dacă mama lui e atât de bogată, de ce nu plătește pensie alimentară?

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot să mă uit la ea cum își cumpără genți de piele și parfumuri scumpe, în timp ce eu număr monedele să-i iau lui Vlad o pâine și un iaurt! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în fața celei mai bune prietene a mele.

Simona s-a uitat la mine cu ochii ei mari și calzi, dar în privirea ei am citit și o urmă de neputință. Știa prea bine povestea mea. De doi ani, de când Mihai m-a părăsit pentru o femeie mai tânără, viața mea se transformase într-o luptă zilnică. Vlad, băiatul nostru de șapte ani, era tot ce aveam mai scump pe lume. Dar Mihai nu plătea pensie alimentară, iar mama lui, Oana, femeia aceea elegantă și rece ca o statuie de marmură, nu mi-a oferit niciodată niciun ajutor. Deși era cunoscută în tot orașul pentru afacerile ei prospere și pentru vacanțele exotice pe care le posta pe Facebook.

În acea dimineață friguroasă de februarie, am intrat la supermarket cu Vlad de mână. Aveam zece lei în portofel. Vlad s-a oprit la raftul cu dulciuri și s-a uitat lung la un ou de ciocolată.

— Mami, pot să iau unul?

Mi s-a strâns inima. Am zâmbit forțat.

— Azi nu, puiule. Poate data viitoare.

În timp ce mă chinuiam să aleg între o pâine mai ieftină și un litru de lapte, am văzut-o pe Oana. Era îmbrăcată într-un palton bej, cu eșarfă de mătase și pantofi cu toc. Nu se uita la prețuri. Punea în coș brânzeturi fine, somon afumat, fructe exotice. Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Uite-o pe bunica! a șoptit Vlad entuziasmat.

Oana s-a apropiat și i-a zâmbit lui Vlad.

— Bună, dragul meu! Ce faci?

— Bine! Mami zice că azi nu putem lua ou de ciocolată…

Oana a ridicat din sprâncene și s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost invizibilă.

— Poate data viitoare, Vlad. Bunica trebuie să plece acum.

A plecat fără să spună altceva. Fără să întrebe dacă avem nevoie de ceva. Fără să-i pese că nepotul ei nu-și permite un ou de ciocolată.

Seara aceea am petrecut-o plângând în baie. Simona a venit la mine cu o pungă de cumpărături și cu vorbele ei tăioase:

— Dacă mama lui Mihai e atât de bogată, ar trebui să plătească ea pensia alimentară! Sau măcar să te ajute cu ceva! Nu e normal ce se întâmplă!

— Știu… dar nu vrea să audă. Pentru ea sunt doar o femeie care i-a stricat băiatul… așa zice mereu.

Simona a oftat.

— Atunci dă-i în judecată! Sau măcar vorbește cu Mihai. Nu poți să te sacrifici la nesfârșit!

Am încercat. L-am sunat pe Mihai de zeci de ori. De fiecare dată răspundea sec:

— Nu am bani acum. Lasă-mă în pace!

Odată i-am trimis un mesaj Oanei: „Vlad are nevoie de haine groase pentru iarnă. Poți să ne ajuți?”

Mi-a răspuns după două zile: „Nu este responsabilitatea mea. Vorbește cu Mihai.”

Într-o zi, Vlad s-a întors trist de la școală.

— Mami, colegii râd de mine că am ghete rupte…

Am simțit că mă prăbușesc. Am mers la second-hand și i-am luat o pereche de ghete aproape noi. Când i le-am dat, a zâmbit larg.

— Mulțumesc, mami! Ești cea mai bună!

Dar noaptea, când adormea, mă uitam la el și mă întrebam cât voi mai rezista așa.

Într-o duminică, l-am dus pe Vlad în parc. Era frig și bătea vântul. Pe alee am văzut-o din nou pe Oana, plimbându-se cu niște prietene elegante. Vlad a fugit spre ea.

— Bunica! Uite ce ghete noi am!

Oana l-a privit scurt și a zâmbit fals.

— Foarte frumoase, Vlad! Dar acum bunica trebuie să plece.

M-am apropiat și i-am spus încet:

— Oana, Vlad are nevoie de sprijinul familiei tale. Nu e corect să-l ignorați doar pentru că eu nu mai sunt cu Mihai.

Ea m-a privit rece:

— Nu e problema mea. Dacă nu te descurci, poate ar trebui să-l lași pe Mihai să-l crească el.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Mihai nici măcar nu-l sună! Nu-i pasă!

Oana a ridicat din umeri și a plecat fără să spună altceva.

În acea seară am stat cu Simona la un ceai fierbinte.

— Ce ai de gând? m-a întrebat ea.

— Nu știu… Uneori mă gândesc că poate ar trebui să renunț la orgoliu și să accept orice ajutor… dar nu vreau să-l las pe Vlad pe mâna lor. Ei nu știu ce înseamnă dragostea adevărată.

Simona mi-a strâns mâna.

— Ești o mamă bună. Dar trebuie să lupți pentru drepturile voastre. Poate că ar trebui să vorbești cu un avocat…

Am început să caut informații despre pensia alimentară și drepturile copilului meu. Am aflat că pot cere executarea silită sau chiar poprirea conturilor lui Mihai. Dar știam că va fi un drum lung și greu.

În fiecare zi mă trezesc cu teama că nu voi avea destui bani pentru mâncare sau rechizite. Dar când îl văd pe Vlad râzând sau îmbrățișându-mă strâns, știu că merită orice sacrificiu.

Mă întreb uneori: cât valorează sprijinul unei familii? Și câți dintre noi au curajul să ceară ceea ce li se cuvine? Voi ce ați face în locul meu?