„Dacă nu te schimbi, plec pentru totdeauna” – O zi de naștere care a rupt totul

— Dacă nu te schimbi, plec pentru totdeauna!
Cuvintele Martei au căzut ca un trăsnet în sufrageria luminată slab de lumânările tortului. Mâinile îmi tremurau pe cuțitul cu care voiam să tai prima felie, iar privirea tuturor s-a mutat de la flacăra jucăușă la chipul fiicei mele. Avea ochii roșii, obrajii încinși și buzele strânse într-o linie subțire. Soția mea, Lidia, a încercat să spună ceva, dar Marta a ridicat palma, oprind orice încercare de împăcare.

— Nu mai pot, tata! Nu mai pot să trăiesc cu frica asta că orice spun sau fac e greșit pentru tine! Mereu ai ceva de comentat, mereu trebuie să fie ca tine!

Am rămas mut. În capul meu se derulau scene din ultimii ani: Marta adolescentă, Marta studentă, Marta care venea acasă cu note bune și eu care îi spuneam că putea mai mult. Marta care voia să plece la Cluj cu prietenii și eu care îi interziceam, de teamă să nu pățească ceva. Marta care plângea în camera ei și eu care băteam la ușă doar ca să-i spun că trebuie să fie mai responsabilă.

— E ziua ta, Gheorghe, hai să nu stricăm totul… a șoptit Lidia, dar vocea ei era stinsă.

— Nu e vorba doar de azi! a izbucnit Marta. E vorba de fiecare zi în care simt că nu sunt destul de bună pentru tine! De fiecare dată când mă faci să mă simt mică și neînsemnată!

Am vrut să-i spun că exagerează, că tot ce am făcut a fost din dragoste. Dar m-am oprit. Poate pentru prima dată în viață am simțit că nu mai am dreptate. Că poate am greșit. Că poate am pierdut-o deja.

— Marta, nu vreau să pleci… am spus încet.

— Atunci schimbă-te! Nu mai vreau să aud că „pe vremea mea era altfel”, că „eu știu mai bine”. Am 25 de ani, tata! Lasă-mă să trăiesc!

A ieșit din cameră trântind ușa. S-a lăsat o liniște apăsătoare. Lidia a început să strângă farfuriile fără să se uite la mine. Fratele meu, Ilie, a tușit jenat și a zis că are treabă la serviciu a doua zi. Toți au plecat rând pe rând, lăsându-mă singur cu tortul netăiat și cuvintele Martei care îmi răsunau în minte.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe canapea și m-am gândit la tata, la felul în care mă certa când eram copil. Îl uram pentru severitatea lui, pentru lipsa de tandrețe. Mi-am jurat atunci că eu voi fi altfel cu copiii mei. Și totuși… oare nu am devenit exact ca el?

Dimineața am găsit un bilet pe masa din bucătărie: „M-am dus la Ana. Nu mă suna.”

M-am dus la serviciu ca un robot. Colegii m-au felicitat pentru ziua mea, dar eu nu simțeam nimic. La prânz m-a sunat Lidia:

— Gheorghe, trebuie să facem ceva. Dacă o pierdem pe Marta… nu știu dacă o să ne ierte vreodată.

— Ce vrei să fac? Să mă rog de ea?

— Nu! Să o asculți! Să o lași să fie ea însăși!

Am închis telefonul nervos. Dar apoi am privit poza Martei de pe birou: avea vreo șapte ani, zâmbea larg și mă ținea strâns de mână. Unde s-a dus copilul acela? Unde am greșit?

Seara am sunat-o pe Ana, prietena Martei.

— Marta nu vrea să vorbească cu tine acum, mi-a spus Ana. Dar mi-a zis să-ți transmit că are nevoie de timp.

Am început să scriu un mesaj lung pe telefon: „Îmi pare rău dacă te-am rănit. Nu mi-am dat seama cât de mult te apasă așteptările mele. Vreau doar să fii fericită.” Am șters totul și am scris doar atât: „Te iubesc.”

Au trecut trei zile până când Marta s-a întors acasă. Era palidă și obosită.

— Putem vorbi? a întrebat ea.

Am dat din cap și ne-am așezat la masă.

— Tata… știu că ai vrut mereu ce e mai bine pentru mine. Dar trebuie să mă lași să greșesc singură. Să-mi trăiesc viața după regulile mele.

Am simțit cum mi se strânge inima.

— Mi-e frică pentru tine, Marta…

— Și mie mi-e frică uneori. Dar nu pot trăi mereu după fricile tale.

Am plâns amândoi atunci, pentru prima dată după mulți ani. Lidia ne-a privit din prag cu ochii umezi.

Nu știu dacă pot să mă schimb peste noapte. Dar știu că trebuie să încerc. Pentru ea. Pentru noi.

Mă întreb acum: câți dintre noi ne pierdem copiii fără să ne dăm seama? Câți dintre noi confundăm grija cu controlul? Oare mai avem timp să reparăm ce-am stricat?